Prietenii și colegii îl alintă Puiu și e actor la Teatrului “Tony Bulandra”, din Târgoviște. Ne-am întâlnit într-o dimineață însorită, în plin festival “BABEL”, pe-o bancă din fața teatrului, la umbră sub o tuia plantată de directorul teatrului MC Ranin, încă de la înființarea instituției. Mi-a povestit despre viață, teatru, festival, despre marile întâlniri la teatrul târgoviștean, “Fiordul” și stagiunea underground. „Nunta lui Figaro”, „Take, Ianke și Cadâr”, „Romeo și Julieta” (actori și marionete), „Visul unei nopți de iarnă”, „Nora”, „Richard al III-lea” sunt doar câteva dintre spectacolele în care-l puteți vedea jucând, în stagiunea următoare.
Monica Andrei: Când ați avut primul gând care v-a trimis spre teatru?
Puiu Jipa: Prin clasa a-XI-a. Participam la un cenaclu în liceu, la Ploiești. Doamna profesoară de limba română, Teodorescu, care nu preda la clasa mea, ci la seral, inițiase cenaclul. M-am băgat pentru că-mi plăcea să spun poezii, scriam texte pentru cânticele, dar și pentru că aflasem că repetițiile încep după ora 10.00, iar mie nu-mi plăcea să mă trezesc prea dimineață. Acolo dădusem cu ochii de publicul adevărat, care m-a ascultat. Observasem că, recitând, le captasem atenția. După patru ședințe de cenaclu am început să le spun povești. Mi-am zis clar: dau la teatru! Am făcut puțină pregătire cu doamna Juvara, la intervenția unor prieteni, iar soțul ei, domnul Moisescu mi-a aranjat monologul din “Paricidul” de Ion Sava. La admitere, o nebunie, mulți pe-un loc. În comisie: Dem Rădulescu, Beate Fredanov, Adriana Popovici, care era lector atunci. Profesorii de clasă: Amza Pellea și Marin Moraru nu făceau parte din comisie. Am fost repartizat la clasa lui Marin Moraru, alături de: Ana Ciontea, Marian Râlea, Mirela Nicolau, Iulia Boroș, Tudor George și Cătălin Ciornei fiul lui Boris Ciornei, ambii plecați din țară. După doi ani ne-a preluat domnul Cojar pentru că Marin Moraru s-a retras din învățământ. Erau diferiți ca profesori, dar a fost minunat, că am învățat meserie. Atunci, Cojar era șef de catedră la Actorie, un pedagog excepțional.
Cum era Cojar ca profesor, dar Amza Pellea?
La Amza jucam. Noi eram 7 în clasă, iar la Amza erau 8 studenți. Lui îi plăcea să pună în scenă spectacole cu multe personaje și ne “împrumuta”. Eram unul dintre favoriții lui Amza Pellea și mă distribuia. Așa am avut șansa de a juca în 3 spectacole-examen. Împreună cu Marian Râlea am petrecut ultimul Crăciun cu Amza în viață, la el acasă. Locuia undeva prin spate, pe la “Armenească”, pe strada „Galați”, avea acasă un bar. Fiica sa Oana era atunci la liceu. Ne întâlneam, ne recita poezii. Țin minte că atunci, ne-a spus o poezie “Când s-o împărțit norocu’”. O țin minte și acum: „Și-așa-mi vine uneori/ Să dau cu cuțitu’-n nori”. N-am găsit versiunea asta nicăieri. Apoi, a plecat dintre noi, la un an diferență de Nichita Stănescu.
În facultate am jucat în neștire. Celălalt profesor, Ion Cojar era stanislavskian [metodă de actorie]. Am avut un blocaj în fața lui. Eram puțini în clasă. Totul mergea bine la primele lecturi, apoi intervenea blocajul. Jucam la colegii mai mari de la regie de teatru: Victor Iona Frunză, Dominic Dembinski, Tompa Gabor, Andrei Mihalache, și îmi ieșea, n-aveam inhibiții. De obicei regizorii ne luau la “pachet” pe mine și pe Marian Râlea. Eram prin anul III de facultate când Andrei Mihalache m-a întrebat ce repet. Ceva nu-mi ieșea, dar atunci s-a produs declicul. Am început să văd. A fost ceva straniu. M-am agățat de situație crezând că îmi va ieși tot timpul. Nu, teatrul e continuă muncă, tot timpul cauți și sapi în tine. Au fost cazuri când m-am dus spre personaj. Nu e plăcut să mergi de tot în personaj.
În toată cariera a existat vreun personaj care să vă devină obsesie?
Culmea, în Institutul de Teatru am jucat Serebreakov pe la 30 și ceva de ani am jucat Astor, iar la 50 și ceva am ajuns iar la Serebreakov, la acel Serebreakov din anul II de facultate despre care rămăsesem cu ideea că nu-mi ieșise. Doamna Olga Tudorache fusese încântată, căci la 20 de ani, cât aveam atunci, era greu să joc un bătrân. N-aveam nici machiaj suficient. Știam că fac o fantoșă. Nu știam cum să joc un bătrân de 60 de ani, dar făcusem corect ceea ce făcusem atunci. După 30 de ani m-am trezit din nou în apropierea personajului. Pe undeva, acest personaj mă marcase. Îmi place să joc personaje din opera lui Cehov. Și mai am o obsesie. Îl văzusem pe Rauțchi, cândva, jucând „Hagi Tudose”. Mi-aș dori să joc Hagi Tudose. E altfel de lume acolo. Hagi Tudose e un personaj care are în jur de 50 de ani. Zgârcenia îl face să pară mai bătrân și pentru că e un bătrân urât.
Și după absolvire unde ați fost repartizat?
Am ajuns la Satu Mare. Aveam de ales între teatrul din Petroșani și Satu Mare. Aș fi fost tentat să ajung la Petroșani, că era mai aproape de București și de Ploiești, dar Cătălin Ciornei m-a îmbărbătat: “du-te mă, la Satu Mare, că acolo e Ardeal, e altă lume”. Pot să-i mulțumesc, că am stat 11 ani acolo. Au fost 11 ani plini de roluri. În primul an cei veniți erau priviți cu neîncredere. Era în plin comunism, aveam normă la jucat roluri după 1985. Făceam de serviciu la poartă unde trebuia să răspundem la telefon doar. Era un fel de economie de personal. Noi, actorii, făceam de serviciu în 2 sau 3 ture, căci noaptea era portar. Pe acest motiv am dat în judecată “Miliția” și am câștigat procesul. Devenisem erou local înainte de a fi celebru în teatru. Găsisem o avocată, mi-a dat dreptate și m-a ajutat, care ulterior mi-a devenit prietenă bună.
Teatrul din Satu Mare era înființat în 1968, eu ajunsesem acolo în 1982, adică la 14 ani de la înființarea lui. Venea lumea și nu venea la teatru. Mai exista și sistemul de abonamente. Andrei Mihalache a pus în scenă “Nu sunt Turnul Eifel” de Ecaterina Oproiu. Absolvisem de un an, jucasem la el, mă distribuise. Cât am jucat în acel teatru, am avut roluri bune și parte de regizori buni. Venise Zoe Anghel Stanca, Domnița Munteanu din Televiziune, apoi a urmat epoca Cristian Ioan. Am un mare respect pentru tot ceea ce am jucat acolo între 1985 și 1993. Practic, am scos teatrul din inerție. Cristi se cunoștea cu secretara de partid care fusese numită la “Cultură”, ne permitea să jucăm ce doream.
