Există prozatori și dramaturgi, care-și merită locul în clasificarea “Opere Alese” din bibliotecă, oferind la lectură o mare lecție de obiectivitate pentru auz și văz, dând posibilitatea regizorilor de teatru, încă de la masa de lectură, să devină mari și impunători pe scândurile scenei prin viziunea pe care au despre textul respectiv atunci când devine spectacol. Unul dintre aceștia este regizorul de teatru Alexandru Mâzgăreanu, care, prin spectacolul nonverbal “Steaua fără nume”, după piesa lui Mihail Sebastian, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, recenta premieră din stagiunea 2018-2019, își demonstrează din nou talentul și originalitatea.
Am văzut destule spectacole unde regizorii nu trec proba de foc a imaginației, reciclându-și propriile frustrări, biciuind actorii ca să iasă ceva în scenă, adică își fac spectacolele pe spatele actorilor. Alexandru Mâzgăreanu nu face parte din această categorie, e o surpriză fericită pentru că de fiecare dată îl descopăr altfel ca regizor și promitea încă de la debutul său. I-am văzut spectacolul de masterat realizat după Cehov, “Funcționarii”, când am râs în hohote, și mai țin minte că nu mai râsesem la o comedie, la teatru, așa de mult. Au trecut niște ani de atunci, poate doar 10 de la debut, știam că se va auzi de el, iar spațiul nu-mi permite să enumăr din cele 20 de spectacole montate până acum în teatrele din București și din țară, pe cele pe care le-am văzut și despre are am scris.
Un spectacol rămâne istoriei prin cronicile sale, la fel și numele celor care au contribuit la realizarea lui. I-adevărat, că o piesă de teatru poate fi interpretată în fel și chip, după chipul mental al autorului, sau după alte criterii: hermeneutică, reteatralizare, actualizare. Și de fiecare dată are șansa unor noi descoperiri. La fel se întâmplă de această dată cu “Steaua fără nume”, piesa de teatru scrisă de Sebastian. Regizorul face un spectacol nonverbal după piesa dramaturgului, în raport cu timpul său și cu toate timpurile. Iar acest “după”, de pe afiș, nu-i scuza care care apără genul, ci faptul că, noverbalul este teatrul în esența lui. Nu e spectacol de teatru dans, nici pantomimă chiar dacă vedem doar gesturi, grimase, schimb de priviri, multă mișcare, altfel spus: acțiune. Dacă poți minți cu vorba, nu poți minți cu privirea, nici cu limbajul trupului. Urmărind spectacolul, mi-am dat seama, că fără să vrea, regizorul i-a întors pe actori la lecțiile de actorie din școala lui Stanislavski, cu toate situațiile propuse.
În decorul cu o linie de cale ferată și un trenuleț ce apare din când în când, ce marchează granița dintre actori și spectatori de pe gradene, în spațiul acela de scenă ce reprezintă gara, care nu-i altceva decât o gară a lumii, circulă personajele lui Sebastian, cu rutina lumii de astăzi și disperarea omului de a nu se schimba. Este meritul regizorului și a întregii distribuții pentru cât de bine este redată stereotipia în spectacol. În conturarea personajelor aceasta vine dintr-o rigiditate psihică bine redată prin ticul devenit obișnuință, în raporturile lui cu obiectele și ceilalți semeni. Domnișoara din spectacol își mută obsesiv obiectele pe care le folosește, în timp ce se spală, se machiază, își observă dantura în oglindă, își bea cafeaua citind ziarul, din fiecare dimineață a vieții ei. E la fel de rigidă cu toate celelalte personaje. Nu vrea să se schimbe.
Pe lângă fantezia neliniștitoare a regizorului, în spectacolul unde parcă și mașiniștii joacă când schimbă decorul, remarc plăcerea jocului, a trupei de actori tineri și talentați. Deși locurile sunt comune, deprinderile în comportament aceleași, regizorul știe să facă contrastul între banalitate și originalitate. Spectacolul degajă o energie bună, iar spectatorul este ținut în priză până la final. E o bucurie să fii printre ei acolo, pe gradene, să-i privești pe actori cum desfășoară doar prin limbajul corpului, stereotipiile în comportament de azi și dintotdeauna, care ne domină autoritar și dau vid sufletesc. În două ore de spectacol nu te doboară căscatul, păcatul plictiselii, sau ideea plecatului spre casă.
Îl vedem pe actorul Andrei Merchea Zapotoțchi, în rolul profesorului, cu tot universul lui haotic și sufocant de acasă și din lume, de burlac incurabil, printre cărți telescoape, bibliotecă, și haine aruncate peste tot. Nu știe bine unde și-a ascuns banii, caută ceva și nu găsește și pare că nu știe ce caută. Pe el rutina îl ține în captivitate până când apare frumoasa Necunoscută căreia îi arată planetele. E dispus să o cucerească, însă, nu prea știe cum, la început. Un personaj închegat și bine jucat de către actorul talentat. Prin gesturile clare și intenția sigură, ne arată cum dresajul nostru e adânc fixat în inconștient, ne mai arată și despre cum ni s-a atrofiat reflexul de personalitate, cum refuzăm să ieșim din universul nostru unde ne domină ideile fixe.
Cristina Mihăilescu, în rolul Necunoscutei, e actrița frumoasă a teatrului, cameleonică și unică de fiecare dată în rolurile pe care le interpretează. E personajul care impune schimbarea. Le arată domnișoarelor ce par bătrâne, (Gina Gulai, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu), că există soluții de viață mai bună, pornind de la schimbarea imaginii de sine, la privitul în oglindă, coafatul, îmbrăcatul, dându-le lecții despre feminitate degeaba, căci ele la final ajung în scenă așa cum intră la începutul spectacolului, făcându-și cruce de mai multe ori în diverse situații, îmbrăcate tot ca niște pensionare. Ele rămân niște gerontofile incurabile. Excelentă joacă actrița Cristina Mihăilescu scenele sentimentale, cum îl refuză la început pe profesor, apoi îi acceptă de frig, haina, se duce acasă la el, cum se află între cei doi bărbați, cum mușcă partenerii din aceeași felie de pâine în același timp.
Repetarea mecanică a gesturilor produce vid sufletesc, o lipsă de orizont și de sens, lucru valabil și pentru cele trei pensionare: Gina Gulai, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu. Actrițele sunt comice în toate ipostazele, mai ales când, dintr-o zgârcenie incurabilă, își schimbă colivele și lumânările între ele, sau dau cu parfum în jurul lor, inclusiv cu cel de cameră, că le miroase urât. Nu e vorba despre o comedie cu ironie la adresa vârstei înaintate, ci despre faptul că ele nu sunt dispuse să accepte schimbarea în viața lor. Nimeni nu acceptă atât de ușor schimbarea. Omul, mai întâi caută tot felul de motive ca să o refuze decât să o accepte.
Ecaterina Hâțu, în rolul domnișoarei bătrâne și profesoare, ce amenință tot timpul cu bățul în mână făcând același gest, nu iese din tabieturile ei, din încrâncenările vieții, și-i obligă și pe alții să se încadreze în acele limite blocate, în programul ei eronat despre lume și viață a acelui “bla, bla, bla”, scris pe tablă la școală. Este păpușa mecanică, care ne arată despre cât de păguboasă și veninoasă poate fi singurătatea.
