Actrița, care pe stradă trece neobservată prin filtrul ochiului încețoșat de confruntarea cu banalitatea, are o frumusețe splendidă pe scenă, unde tulbură, intrigă, alungă cele mai îndârjite indiferențe și pulverizează cele mai încăpățânate apatii ale spectatorului. Frumusețea sa ține de modul cum reacționează vizibil la orice foșnet, la orice tresărire. Mânuiește cu o mare pricepere glasul, cuvântul, tonul.
“Divina Valeria Seciu” – așa cum a numit-o directorul Teatrului Mic din București, Mihai Dinvale, la decernarea stelei pe Aleea Celebrităților – s-a născut pe 1 august 1939, în București.
A absolvit Facultatea de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, în 1964, la clasa profesorului A. Pop Marțian, asistent Octavian Cotescu, cu rolul Rosalinda din spectacolul cu piesa “Cum vă place” în regia lui Octavian Cotescu. Printre colegii săi de promoție s-au numărat: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mircea Andreescu, Ilinca Tomoroveanu.
A fost căsătorită cu actorul Octavian Cotescu și împreună au avut un fiu, Alexandru, căruia Dan C. Mihăilescu îi dedică un capitol în cartea sa, după călătoria pe care a făcut-o la Muntele Athos, unde, spre surprinderea sa, l-a întâlnit și cunoscut. “Părintele Daniil (Cotescu) a plecat la Sfântul Munte în 2000, pe când se numea încă Alexandru. Atunci, rămânerea lui acolo a făcut oarecare vâlvă, poate și datorită faptului că este fiul uriașilor actori Octavian Cotescu și Valeria Seciu. Între români, când se vorbește despre el, nu se uită niciodată să se spună acest lucru, care stârnește o anumită uimire, dar și o admirație aparte. Părintele Daniil a făcut în țară două facultăți, mai întâi una tehnică, apoi Teologia. Era atașat comunității sufletești de la mănăstirea Stavropoleos. Acum, trecut de 40 de ani, părintele Daniil este un călugăr cu totul și cu totul frumos și luminos, cu o ținută voievodală. Îmi plăcea să-l privesc cântând atât de cu har, la strana din stânga. Îmi plăcea să-i aud vorbele cumpănite, pline de miez și de duh, adesea cu un dram din acel umor călugăresc inspirat de Duhul (…). El ne-a înlesnit mai multe întrevederi cu părintele stareț, el ne-a tradus cuvintele acestuia, el avea grijă de noi ca să fim bine așezați la trapeză, el ne-a deslușit multe din tainele mănăstirii… ” (Dan C. Mihălescu – “Oare m-am întors de la Athos?”)
Înainte de absolvirea facultății de teatru, actrița Valeria Seciu a debutat pe scena Teatrului Național din București cu rolul Veronica Micle, în spectacolul “Eminescu”, în regia lui Sică Alexandrescu, unde a jucat alături de colegul ei Ion Caramitru. Până să se angajeze la Teatrul Mic din București, în 1978, a mai jucat la teatrul din Cluj și pe scena mare a teatrului bucureștean vreo zece ani.
Actrița Valeria Seciu a fost distribuită în spectacole unde au semnat regia: Radu Penciulescu, Mihai Berechet, Horea Popescu, Olipia Arghir, Sanda Manu, Alexa Visarion, până să o întâlnească pe Cătălina Buzoianu, în ale cărei spectacole a jucat și a făcut mari și memorabile roluri. A fost: Margareta din “Maestrul și Margareta” de Bulgakov; Genica din “Niște țărani”; “Ea” din Cerul înstelat deasupra noastră, de Ecaterina Oproiu; Marguerite Gautier din „Doamna cu camelii”, de Alexandre Dumas; Donata Genzi din „Regăsire”, de Luigi Pirandello; Irina Nikolaevna Arkadina din „Pescărușul”, de A.P.Cehov; Margareta din „Maestrul și Margareta”, de Mihail Bulgakov; Vivian Bearing în „Spirit”, de Margaret Edson; Esme Allen din „Cum gandește Amy”, de David Hare; Spiritul Mamei din „Furtuna”, de W. Shakespeare.
Cătălina Buzoianu despre Valeria Seciu
“Enigma Valeriei Seciu este alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenței le învăluie în ambiguitate. Ceea ce mă intrigă este fragilitatea strivitoare de care dispune această femeie. În aparență e placidă și uneori ursuză, iar zâmbetul ei «de viață», este, spre deosebire de zâmbetul dulce al scenei, stereotip, zâmbet «de actriță» cel mai adesea. Obișnuiește să-și pună, de dimineață, o mască insignifiantă și poate chiar se trezește, în fiecare zi, dintr-un somn în care a existat ca o piatră, ca o frunză, ca un lucru al naturii, întrebându-se, cu năduf ce caută ea pe lumea asta. Spălată pe față (nu se fardează niciodată «în viață»), puțin cam ciufulită, își trece mereu, aiurea, mâinile prin păr, îmbrăcată cu ce găsește la îndemână, cu disprețuitoare și nervoasă grabă, dar inconștient cu simplitate, cu stil; cu genele plecate, stă pe un scaun sau pe o canapea, cu o ceașcă de cafea în mână și dacă n-o cunoști ai crede că e complet indiferentă la agitația din jurul ei. Dacă o cunoști (și eu am fost de câteva ori seismograful ei sensibil, deci o cunosc, bineînțeles atât cât poate cineva să cunoască o femeie!), te izbești te încordarea ei nestăpânită, te irită tremurul nervos al antenelor ei la pândă, în sfârșit, nu poți face abstracție de centrul de forță magnetic al existenței ei. Stă cu buzele strânse, cu pleoape obosite peste cearcăne trase, soarbe afanisită din cafea, ridică o dată ochii și apa lor limpede te otrăvește, mlaștina lor verde-galbenă te înghite. Apoi, sare, deodată la luptă și totul în făptura ei, ochii părul, pielea, capătă culorile aurii ale unei leoaice. Fiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea ei formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligență, să acționeze acolo unde trebuie. Îi cunosc, i-am înregistrat de mult toate, aproape toate expresiile, mijloacele, reacțiile, stările. Dar surpriza și suspansul alcătuiesc unele dintre piesele care compun acel puzzle savant și imprevizibil al talentului ei. Cum poate fi strălucitoare și pământie, foarte frumoasă și foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră», mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgrațioase, de femeie care renunță la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, pește în apă – este într-adevăr un mister. (…)
Nu pot spune că este prietena mea, pentru că nu știu mai nimic din ce face dincolo de viața ei afișată. Nu ne facem confidențe ca femeile și nu ne facem vizite. Ne vedem mai întotdeauna la teatru, fie în cabina ei minusculă, unde obișnuiesc să stau într-un colț, pe un fotoliu înghesuit lângă geam, fie ea pe scenă, eu în sală, unde, ne torturăm reciproc. Mă întreabă, mă hărțuiește, veșnic nemulțumită, circumspectă, neîncrezătoare, uneori mă obosește și mă deprimă cumplit, deși sunt obișnuită ca actorii să izbească în mine ca la un antrenament de box. «Ești îngrozitoare!» – țipă răgușit, copleșită într-un ghem de ură, la repetiții, când se revoltă că reușesc s-o scot dintr-ale ei. I-am văzut de câteva ori lacrimi în ochi pentru bucuria pe care o descoperea prin mine. «E minunat!» curgea auriu, ca mierea, glasul tandru de fetiță, prin care a învățat să exprime în viață și pe scenă tot ce e bun. Vali e foarte crudă în dreptatea ei. Îți spune ce crede fără menajamente.
Între noi s-a stabilit o relație care exclude sentimentalismul. Și totuși, această actriță e un capitol important în viața mea. Nu știu dacă o iubesc. Afinitatea inexplicabilă ține de vârstă și de experiență. Cred că ceea ce m-a legat pe viață de ea nu este făptura ei materială, nu este imaginea enigmatică a femeii Valeria Seciu, nu este enunțul patetic: Valeria Seciu-Omul, ci ideea de simbioză perfectă cu Actorul. Gândindu-mă la această stranie, fragilă, indestructibilă relație am scris această încercare pe care i-o dedic. (Cătălina Buzoianu – “Novele teatrale”)
La începutul anilor 1990, Valeria Seciu a înființat și condus Teatrul “Levant”, una dintre primele instituții independente de profil din București. De numele acestui teatru este legată colaborarea tot cu regizoarea Cătălina Buzoianu, la spectacolul cu piesa “Pelicanul”, după August Strindberg, montat într-un spațiu neconvențional, un depozit al Sălii Dalles.
A mai colaborat cu alte teatre bucureștene: Teatrul Act, Teatrul “I.C. Nottara”, Teatrul “L.S. Bulandra”, Clubul “La Scena”. Pe lângă rolurile interpretate pe scenă sau în film, actrița a avut o activitate bogată în spectacole de teatru radiofonic.
Premii, medalii, distincții
De-a lungul carierei sale în teatru și în film i s-a decernat Premiul Asociației Cineaștilor din România (1978), pentru rolul din filmul “Înainte de tăcere”. A primit de patru ori Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru rolurile din spectacolele “Spirit” (2002) și “Cum gândește Amy” (2006), în regia Cătălinei Buzoianu; Premiul pentru Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Gloucester din “Lear”, în regia lui Andrei Șerban (2008); Premiul pentru întreaga activitate (2007).
În 2000, Președintele României i-a decernat medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, pentru merite deosebite în promovarea și interpretarea operei poetului, în spectacolului “Trecut-au anii” (recitalul de poezie și muzică susținut pe scenele din București și din țară, alături de actorii: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și de clarinetistul Aurelian Octav Popa).
Autor articol: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: Cinemagia
