Într-un regat al plictisului, unde se bea ceai, se vorbește mult, se cască, se joacă cărți – adică acțiunea se substituie atmosferei dense și dă senzația că nu se întâmplă nimic – își construiește A.P. Cehov piesele de teatru cu personaje complicate ce poartă “multe discuții despre literatură, puțină acțiune și cinci puduri de dragoste”. Cu această stare latentă revoluționează dramaturgul teatrul. Nu știa atunci ce bătaie de cap va da regizorilor chiar și peste sute de ani căci piesele lui nu-s așa de ușor de montat în scenă deoarece acțiunile mari se întâmplă între acte.
Recenta montare de pe scena târgovișteană a spectacolului cu piesa “Livada de vișini”, în adaptarea lui Kihoon We și regia coreanului Jeungwoo Son poate fi declarată un succes al acestei stagiuni. E dovada vie a unei reușite chiar dacă apare pe afiș cu mențiunea “după A.P. Cehov”. Poate că este un mod a se apăra al regizorului corean, însă eu îi admir curajul lui de a adapta o piesă scrisă de Cehov, gândindu-mă doar la faptul că avem de-a face cu două culturi diferite, epoci diferite și rase diferite de oameni. I-adevărat, că un regizor genial poate să monteze orice piesă de teatru, că în cariera unui artist există întotdeauna un moment de referință, iar eu cred cu tărie că pentru regizorul coreean momentul se numește „Livada de vișini” de la Târgoviște.
Înțelegând toată înlănțuirea de paradoxuri din “Livada de vișini”, regizorul Jeungwoo Son alege să facă pe scena târgovișteană un spectacol despre întâlnirea cu neputința din care se nasc toate paradoxurile în societatea rusă împietrită ce pare suspectă, aducând în scenă doar câteva personaje și drumul clar marcat de conflictul vânzării livezii. Lumea din spectacol care se mișcă derutată, fără viitor și stăpân parcă, este descrisă scenic destul de convingător de către regizor. Adaptarea textului cehovian cu toate trimiterile culturale este reușită. Spectacolul are o energie bună, iar spectatorul este atent și nu se plictisește până la final.
Autoare a multor scenografii inspirate în spectacole reușite, Maria Miu secondată de Diana Sav (asistent scenograf) spune și de această dată ceva convingător prin decorul cu pereți și uși din lemn, vopsit în alb, iar costumele sunt superb concepute. Petalele vișinilor împrăștiate în scenă arată nostalgia unei lumi ce se duce, ca să facă loc alteia. Ne prezintă copacii fără frunze, ca-n toamna târzie spre iarnă, anticipând tot acel sfârșit al unei lumi în descompunere.
Pornind de la faptul că „În viață cel mai adesea se mănâncă, se bea, se flirtează, se spun prostii”, Cehov pune în spatele acestei idei toate paradoxurile lumii când își scrie piesele de teatru.
Regizorul corean știe că în aparenta lipsă de acțiune stă tot, că e starea latentă din care se naște contrastul pe care-l realizează în piesa sa dramaturgul pentru eroii săi care nu trăiesc scenic, adică nu creează alte situații, exact ca într-un paradox.
Paradoxul anulează orice posibilitate de acțiune, de evadare, de schimbare. De-a lungul timpului, au căutat să definească condiția paradoxului filosofi, esteticieni, oameni de teatru. Kierkegaard demonstra că paradoxul estetic rezultă din „combinarea pateticului cu comicului”. Oscar Wilde îl identifică sub “numele adevărului”. Camus îl definește: „a vrea înseamnă a isca paradoxuri”, iar Lucia Pintilie observa că: „materia vie a lui Cehov intră într-un fabulos sistem de țevi unde suportă infinite și invizibile prefaceri (…), apoi iese mântuită din acest laborator transparent, cu o pecete de magie – dar, subtil paradox – simulând încă o dată viața cenușie, amorfă, fără principiu de decantare”.
Gândindu-ne la competiția între ceva comic și ceva tragic, iese în evidență râsul printre lacrimi al fiecărui personaj, ca un paradox. Ranevskaia se întoarce de la Paris, află că este scoasă la licitație livada, la începutul spectacolului, pentru că la final, plină de dorul vieții mai puțin de viața ca atare, să ia tot drumul Parisului la iubitul care a părăsit-o. Ea trăiește mai mult în străinătate decât în “livadă”, adică nu din lumea din care provine. Momentul sosirii ei în casă este de neuitat. Se duce spre dulapul cu cărți, scoate din sertar o matrioșcă, o privește de parcă s-ar vedea în oglindă. Pe Ranevskaia n-o leagă de acel loc nici amintirile, nici copilăria, nici prezentul maladiv, ea pune păpușa pe masă, își vede de-ale ei. Păpușa viu colorată e goală pe interior, căci în jucăria din lemn sunt introduse alte păpuși identice, mai mici. Ca o matrioșcă, ea e frumoasă în exterior și la fel de goală în interior. Neputința ei vine dintr-o criză interioară profundă. Paradoxul privind transferul de bunuri și de putere se naște din viața pe care o trăiește pe ea și cheltuielile nesăbuite pe care le face. Deși nu are bani, n-o împiedică ceva să organizeze un mare bal. Excepțională intrarea în scenă a Adrianei Titieni, în partea a doua a spectacolului, în frumoasa rochie creată de Maria Miu, într-un dans ce antrenează toate personajele ce încearcă să-i prindă poalele rochiei. De altfel meritul e și al coregrafului Hugo Wolff.
Perfect distribuită în rolul Ranevskaia, Adriana Titieni are o evoluție strălucită. O actriță cu un potențial uriaș, stăpână pe nuanțele textului, care este un vulcan de stări în scenă. O transfigurare ce uimește prin trecerile de la veselie la tristețe, de la teamă la autoritate, de la umilință la demnitate aristocratică. O actriță care înțelege perfect lumea scenică a lui Cehov.
Nu prea arată nimic din starea de a fi în lume Mircea Silaghi, în rolul Lopahin, țărănușul îmbogățit, care vrea livada transformată în cherestea. E un personaj în jurul căruia toate se învârt, el nu are destulă forță, e ușor crispat. Îi datorează tot lui Ranevskaia, care l-a scăpat din bătaie din ghearele lui taică-su într-o noapte. Fusese cândva rob pe acea moșie, iar banii îi dau doar iluzia libertății. Cumpără livada, nu înainte ca Ranevskaia să-i propună să o ia pe Varia de nevastă, ca un fel de soluție salvatoare a situației critice. E un fel de un aranjament lejer și benefic tot ei, că o scapă de griji. Cu mult curaj își “donează” fiica, pe Varia, dar dorința ei nu se împlinește.
În rolul Varia, Andrada Fuscaș e stăpâna casei și numai ea știe rosturile ei. Actrița are grație, feminitate și o frumusețe aparte în scenă. Poartă niște chei la brâu, nu-și compromite viața cu Lopahin, iar după ce aruncă cheile, pleacă în drumul vieții ei. Blânda Varia nu se simte întotdeauna în largul ei când este vorba despre “rostul marilor prefaceri” de care pomenește Petea. Emanuel Bighe, în rolul Petea Trofimov vorbește frumos despre necesitatea de a munci, dar el e veșnic student și stă cu mâinile în sân. Își construiește rolul mizând pe ideea anticipării comunismului. Punctează bine patosul care-l aruncă într-o adevărată criză verbală în fața naivei Ania, (Teodora Colț) convingând-o că “lumea nouă” e mai bună și nu e altceva decât acel ceva benefic care-i poate permite să citească fel de fel de cărți. Cascadele lui verbale o cuceresc și pe Ranevskaia, iar uneori când îl ia valul devine ușor agresiv.
O interpretare magistrală o dă și prezența lui Puiu Jipa în rolul Firs, sluga perfectă, rob și după dezrobire. Stăpân pe personajul său, cu fiecare cuvânt rostit în tonuri și semitonuri ce ascund un plâns sublim, el prevestește tot timpul ceva. Și jocul lui actoricesc plin de nuanțe e la fel de sublim. E terifiantă imaginea care spune totul despre întoarcerea la origini, despre naștere și moarte, cu Firs în casa pustie, așezat pe podea, cu genunchii spre frunte, parcă, uitat acolo. Mai puțin pregnantă este contribuția actorilor Ilie Iordan (Leonid Gaev) și Ilie Ghergu (Simeonov Pișcik). Florin Georgescu (Funcționar la Poștă / Țăran) are doar treceri, vreau să-l mai văd jucând.
“Livada de vișini”, după Cehov, în regia lui Jeungwoo Son, este un spectacol coerent și sincer, care stă sub semnul rigorii, cu magistrale partituri actoricești ce-ți rămân în minte multă vreme.
Autor, Monica Andrei, Teatrul Metropolis
Foto: Maria Ștefănescu
