Monica Andrei: Interpretezi rol principal în recenta premieră a stagiunii 2018-2019, “Steaua fără nume” după Mihail Sebastian. Ce înseamnă pentru tine spectacolul nonverbal și cum a fost întâlnirea cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu?
Andrei Merchea-Zapotoțki:
Spectacolul nonverbal înseamnă pentru mine o dezvoltare a mijloacelor de expresie corporale. În momentul în care începi să lucrezi la un spectacol unde ești privat de cuvânt sau frază, cum spunea și Cristina Mihăilescu, (la discuțiile cu publicul de la finalul spectacolului), e nevoie de intenție pentru a te face înțeles. Întâlnirea cu Alexandru Mâzgăreanu a fost mult mai productivă și benefică, de această dată, pentru că ne-a provocat pe toți. Spectacolul nonverbal e ceva ce nu am mai făcut până acum. M-a pus să dau o atenție mare la precizia gândului și în fiecare zi a pomenit despre acest lucru. Neavând text, trebuia să am precizia unor reacții declanșate prin anumite obiecte, care dădeau un sens identității personajului. A fost o muncă titanică. Riscam să nu pot umple gestul urmat de acea mișcare. Joc rolul profesorului și m-a făcut să fiu mult mai atent la absolut toate lucrurile din jurul meu, la cartea, la telescopul, la toate obiectele casnice, să le dau niște valori care să spună ceva și publicul să înțeleagă mesajul. Exista riscul ca multe situații să rămână în capul meu doar și să cred că mă fac înțeles. Când lucram împreună și mi-am dat seama că poate fi ceva de suprafață dacă mă raportam la arhetipul profesorului de la orice școală, unde vedem doar o mască. E obligat de rigorile sociale să-și spună: “trebuie să fiu așa, să fiu un exemplu, să arat într-un fel”. Pentru rol, am ținut cont de viața profesorului de acasă și de contrastul între aparență și esență. Căci în viața reală, primează aparența, care duce la minciună, și vine din educație, din frica de a nu greși, iar dacă se întâmplă, doamne ferește ce-o să zică lumea!… Cu regizorul a fost o întâlnire plăcută. Alex a avut toată răbdarea de a mă introduce și a mă plimba prin toată “alfabetizarea”, ca să-i zic așa, a tot ce înseamnă nonverbal. De când joc aici, [Teatrul Tineretului Piatra Neamț] mă simt îmbogățit spiritual, ca actor, mai ales după acest spectacol. Am devenit mult mai atent, simt mult mai ușor reacția partenerului de scenă, decât în celelalte spectacole unde alt actor îmi dă replica. Eram toți din trupă prea atenți la “a încasa”, principiul clasic din facultatea de teatru. Prin genul acesta de teatru, adică nonverbal, regizorul Alexandru Mâzgăreanu ne-a pus să ne vedem ca actori undeva în interiorul ființei noastre și de acolo să scoatem esența gestului pentru fiecare personaj.
M.A.: Din experiența ta de acum ce vei duce mai departe în viitoarele spectacole?
A. M.-Z.: Cred că voi da o atenție mult mai mare gândului când voi învăța textul. M-a ajutat să-mi dau seama cât de mult stă puterea în partener. Cuvântul este doar vârful aisbergului și generează un gând, care poate provoca o acțiune, pe care de obicei, aveam tendința să-o uit ușor, gândindu-mă la ce și cum urmează să fac. Fiind privat de text, exista riscul să nu mai primesc de la partenerul din față ceea ce aveam nevoie.
M.A.: Pe undeva, în cazul spectacolului cu piesa de teatru, când uiți din text poți minți mai ușor publicul fără să-și dea seama.
A.M.-Z.: Absolut. Textul vine ca un suport. Rostești fraza, te faci înțeles. E suficient să spun textul acela călduț, fără să dau atenție necesității care a provocat exteriorizarea gândului, a emoției. De multe ori, bazându-ne doar pe text, el riscă să devină un lucru degenerat în relația cu celelalte personaje. Îmi dau seama, pe măsură ce vă vorbesc, că lucrul la spectacolul nonverbal “Steaua fără nume” este cea mai importantă lecție de teatru pe care am primit-o ca actor. Din punctul meu de vedere, acum, la final, asociez cuvântul cu un singur efect. Cred că genul acesta de “exercițiu scenic” mă face să mă întorc la principiile de bază din arta actorului care generează cuvântul. Realizez abia acum, cât timp pierdem la repetiție pentru a găși multiplele nuanțe dintr-o frază, apoi cât timp ne ia, gândindu-ne la cum o rostim și în ce scop.
M.A.: După acest spectacol îți dai seama cât de mult ai mințit în celelalte spectacole?
A.M-Z.: Da.
M.A.: Aveți în spectacol gest și mișcare. Ca ajutor în construirea personajelor regizorul v-a sugerat să vizionați filme din registrul filmului mut?
A.M.- Z.: O, da! A încercat să ne protejeze de pantomimă. Ne-a pus să vedem filmul mut și am vizionat filme cu Buster Keaton, Charlie Chaplin etc. În mod normal, fraza cu situația propusă de autor în spectacol e sugerată printr-un gest puternic. Granița e tare fină. În momentul când te întâlnești cu o situație unde nu mai ai bastonul de sprijin “cuvântul”, primul lucru pe care-l faci, e să te miști mai lent, ca într-un ralanti, crezi că așa poți să fii înțeles mai bine, când de fapt, totul este comprimat, ca o succesiune de gânduri vizibile și există riscul să nu te faci înțeles. Asta nu înseamnă că în trecerea de la un gând la altul trebuie să primeze doar un efect facial. Cel mai greu este să păstrezi limpede acel gând în cap pentru suportul gestual și apoi să îl traduci în limbajul corpului fără a intra în zona coregrafiei. Întotdeauna m-a fascinat regizorul care îndrăznește, vrea mai mult, care știe ce vrea de la actor. Este nevoie de adevărați regizori în teatru!
M.A.: Este nevoie de regizori adevărați ca să-l scoată pe actor din confortul său prin viziunea pe care o propune?
A.M.-Z.: Da! Pe regizor îl numesc de multe ori un fel de „coach”, ca un antrenor, este omul care ar trebui, și Alex a reușit, să știe unde să te ducă, și mai ales, să dea actorului capitalul de încredere în ceea ce face în scenă. Căci prima reacție a actorului este de a crede că ceea ce se află în capul lui va fi citit ușor, înțeles de toată lumea, ceea ce nu este adevărat, căci spectatorii sunt extrem de diferiți. O privire de-a mea mă ajută să arăt ceva ce pentru altul înseamnă altceva decât cred eu că am arătat prin acea privire. La fel, în momentul în care privesc masa aceasta, de exemplu, spectatorul să înțeleagă că urmează să se întâmple ceva cu ea în următorul moment. Evitând și riscul de a fi imprevizibil, pentru că aici intervine acea comprimare, este important să-i dai senzația spectatorului și certitudinea că știe ce urmează. În felul acesta îl motivezi și pe el să vină la teatru, pentru că el dacă nu vede, sau nu se vede în scenă, se simte străin, ocolește teatrul. Poate că îl interesează să vadă tablourile din familie în scenă, dar sunt și spectatori care vor să fie scoși din zona de confort prin emoția estetică, prin ceea-i propune actorul în scenă, și, evident, viziunea pe care o are regizorul. Pentru acest gen de spectator, teatrul nu înseamnă o banală distracție.
M.A.: Sunt regizori care vin în teatru își fac spectacolele pe spatele actorilor pentru că nu au viziune, sunt mediocrii. Se vede în scenă. Este grav.
A.M.- Z.: Șansa face ca în Teatrul Tineretului Piatra Neamț actorii să nu se fi întâlnit cu acest gen de manifestare și cu astfel de regizori. Nu este cu nimic mai frustrant să fii în scenă cu senzația că ești pe un gol, simți că regizorul care trebuie să-ți dea o linie directoare, ca tu, ca actor, să construiești, iar el enunță doar niște metafore, care nu pot fi aduse în scenă, nu pot fi jucate.
M.A.: Am apărat și apăr actorii lăsați de izbeliște în scenă, pentru că regizorul habar n- are ce direcție să le dea, să le contureze personajul. Am desființat cu argumente spectacolele lor, arătându-le unde greșesc. Am spus și voi spune mereu, că atunci când actorul joacă prost în scenă, regizorul e vinovat. Cum definești tu ca actor un regizor bun? Ce așteptări ai de la el?
A.M.-Z.: Un regizor bun ar trebui să fie în stare să ajungă pe drumul scenic la întâlnirea cu actorul măcar până la mijloc. Să înțeleagă această graniță fragilă dintre arta spectacolului și arta actorului. De foarte multe ori, ne spunea profesorul meu domnul Cojar, în multe spectacole orice fel de căutare a actorului este subordonată filosofiei obiectului. Nu contează nimic altceva, decât să se vadă spectacolul bine, nu contează că nu sunt niște relații, o miză care să provoace adevăr, nu există legătură, care să-i țină pe oamenii în acest “tenis” – eu nu-i spun verb, ci ”acțiune verbală” – care ar trebui să modifice ceva în actor și partenerul său. Orice regizor bun știe în primul rând principiile de bază ale artei actorului, mai știe să fie aproape de actor, nu neapărat bombardându-l cu idei despre cum vede el spectacolul, ci încercând să obțină ceva din structura psiho-emoțională a actorului, un efect pentru spectacol. Ca să înțeleagă cauza acelui efect, trebuie să știe să apese pe acele butoane și să-i declanșeze actorului motorașele „organic” și „viu”. E o revelație a unui bun prieten de-al meu, un mentor, Daniel Iordan, cu ajutorul căruia am făcut în Teatrul Tineretului din Piatra Neamț spectacolul „Ghimpl Netotul”, care spune mereu că “arta regizorului este arta de a păcăli și arta actorului este arta de a te lăsa păcălit”. Nu-i o păcăleală obișnuită. Nu e vorba că eu, ca actor, vreau să mint spectatorul, ca să-l aduc acolo unde vreau eu, iar ca regizor, dând teme actorului să pot activa în el, vorba domnului Cojar, toți germenii de la ascet până la criminal. Trebuie să mergi până la capăt în acea temă și să vezi ce se întâmplă și s-ar putea să se întâmple o mare surpriză, o emulație regizor -actor, care poate fi senzațională. S-ar putea ca în același timp, actorul să-și facă viață și emoție în partitura lui, dar și regizorul să obțină efectul dorit.
M.A.: Cum te-au ajutat regizorii cu care ai lucrat în munca ta?
A.M.-Z.: Daniel Iordan a reușit să lucreze puțin în zona dezvoltării mobilității mele. Problema cea mai mare a actorului e faptul că, neavând timpul, sau trecând repede dintr-un proiect în altul, că se întâmplă să fie ales, încetează să mai caute, în anumite direcții, pentru că e frică să se ducă acolo pentru că e ceva necunoscut și nu știe ce consecințe poate avea asupra sufletului său, asupra creierului. Iordan a reușit să dezvolte și să mă facă să caut undeva în acest sertăraș al creierului prin analogii, prin teme, activarea permanentă și exploatarea potențialului de vulnerabilitate. Radu Afrim m-a provocat mult. O provocare șocant de productivă, prin care m-a dus într-o direcție unde nu credeam că eu conțin acele lucruri, sau că le voi scoate din mine, el reușind să le scoată. Am lucrat împreună pentru spectacolul „Wolfgang”. Apoi, „Amintiri din copilărie”, regizat de Ada Milea, altă întâlnire senzațională și două spectacole lucrate împreună. De la Ada Milea am învățat să pot să fac ceva în zona concertului. Principiul ei de bază este, că niciodată nu contează linia melodică, contează să primeze sensul. S-ar putea să dea o valoare această alternanță de note muzicale asemănătoare cu fluxul gândirii. Ca actori avem tendința să cântăm un text, fără să-l procesăm, să-l nu-l trecem prin filtrul nostru până la capăt. Cu fiecare spectacol în care joc și de la fiecare regizor pe care l-am întâlnit aici, m-am îmbogățit. Sunt mulțumit, că pot evolua, că pot crește în acest teatru. În ultimii doi ani, n-am avut pauză așa de mare. Joc în jur de 10 spectacole: “Anul dispărut 1996” de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, „Amintiri”, spectacol concert de Ada Milea după Ion Creangă, „Dar…ce-ați crezut?” de Nadejda Ptușkina, spectacol de Tudor Tăbăcaru, „Ghimpl Netotul” după Isaac Bashevis Singer, regia Daniel Iordan, „Wolfgang” după Yannis Mavritsakis, regia Radu Afrim, „Fata de pe canapea” de Jon Fosse, regia și scenografia Horațiu Mihaiu, „Cum vă place?” de W. Shakespeare, regia Vlad Cristache, „School feat. Cool” de George Cocoș, regia Elena Morar – proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, „Despre femeie”. One-man show, creație colectivă după Nicolae Esinencu, „Revizorul” de Gogol, regia Zalan Zakarias, „Visătorul”, spectacol concert de Ada Milea și „Steaua fără nume” după Sebastian, regia Alexandru Mâzgăreanu.
Am avut șansa să mă întâlnesc cu “terenul”. E cea mai mare șansă, dacă fac o comparație – cu sportul de teren, fotbalul – referindu-mă la antrenamentul care se face aici cu un actor prin ceea ce i se propune să joace. Dacă nu joci, acest antrenament îl poți pierde ușor. Faptul că sunt ținut în priză, cu propuneri, cu zone ce merită explorate, mă provoacă, îmi fac meseria, simțurile mele sunt antrenate, potențialul vulnerabil este la temperatură mare și se vede în numărul de spectacole în care sunt distribuit, iar asta îmi dă satisfacție.
M.A.: Am văzut un spectacol din culise cândva. Un actor nu mai știa textul, rostea altceva decât replica pe care trebuia să o spună, iar sufleorul nu avea cum să-l ajute. Am aflat cât de îngrozitor este pentru partenerul de scenă. Ți s-a întâmplat așa ceva?
A.M. – Z. Nu mi s-a întâmplat așa ceva. Actorul nu poate prelucra la secundă niște lucruri întâmplătoare când partenerul său nu a învățat la timp textul. E o linie de mijloc. În întâlnirile și lecturile avute, sunt ipoteze, că nu înveți textul înveți intenția din spatele textului. A nu se confunda că e suficient să înveți sensul, dar ideea este, că “procesorul” are talentul de a genera replica, de a învăța mult mai ușor învățând acele intenții. Chiar dacă replica are o întindere mare și e greu de reținut, actorul având intenția și schimburile de gând din cadrul unor succesiuni de intenții, reține mult mai repede și o replică complicată.
M.A.: Ce a adus nou managerul Geanina Cărbunariu în Teatrul Tineretului din Piatra Neamț?
A.M.-Z. A creat o punte senzațională între tineri și teatru. A reușit prin intermediul unor regizori care au venit să monteze aici, prin intermediul unor spectacole, să aducă teme și repere cu care adolescenții rezonează, câștigându-i ca segment de public. Alt lucru extraordinar: jucăm toată săptămâna, iar înainte jucam doar sâmbăta și duminica. Exista frica că lumea n-ar veni în cursul săptămânii la teatru. S-a experimentat o lună cu program de spectacole de marți până duminică inclusiv. Și lumea a venit la teatru. A făcut și matineu pentru cei mici. Trupa are mulți actori tineri. Se ține cont de prospețimea și de noile idei aduse de către actori prin propunerile de proiect. Părerea fructificată poate genera un proiect bun ce poate aduce mai mult public în teatru. Mai este și programul cu voluntarii pe care l-a dezvoltat Geanina. Elevii de liceu sunt voluntarii noștri. Pe unde este nevoie în teatru, voluntarii ajută.
Se știe că, în 2018 am avut trei proiecte proiecte culturale co-finanțate de Administrația Fondului Cultural Național: “School feat. CooL” regizat de Elena Morar (premiera în iulie) „Jurassic” în regia Anei Crăciun-Lambru (premiera în octombrie). „SuperOK!” de Mircea Moroianu, regia Daniel Chirilă, (premiera în noiembrie). Tot în noiembrie 2018 a fost aprobat la AFCN cel pentru 2019: Proiectul “#SAFESPOTT” care s-a clasat pe locul al patrulea în ierarhia celor 16 proiecte câștigătoare, cu un punctaj de 91.92 puncte, față de primul clasat, cu 94.67 puncte, obținând o finanțare nerambursabilă în valoare de 188,700 lei. Scopul proiectului este promovarea diversității și toleranței în rândul adolescenților din județul Neamț prin realizarea și consolidarea unei platforme de dialog și dezbatere educative și se va desfășura între 15.01.2019 – 30.10.2020. De altfel, festivalul de teatru este tot proiectul Geaninei, cu o deschidere uriașă pentru comunitate, dar și pentru actorii tineri, pentru proiectele tinerilor regizori. Are loc în septembrie.
M.A.: Te-ai adaptat în acest oraș?
A.M.- Z.: Da. Suceava e locul natal unde am familia, bunicii. Am avantajul că într-o oră și un sfert, ajung cu mașina acasă, în fiecare luni când am liber la teatru.
M.A.: Când te însori?
A.M.- Z.: Cred că am să fac și pasul acesta la un moment dat… Deocamdată mi-e bine în etapa emoțională personală în care mă aflu acum. În sfârșit, este vorba despre o persoană care-mi dă un echilibru, îmi înțelege meseria.
M.A.: Ce te face să fii mereu în formă, ca actor?
A.M.-Z.: Am un principiu sănătos, îmi propun să mă trezesc în fiecare dimineață și să mă bucur de ceea ce văd.
Autor: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: Andrei Merchea- Zapotoțki, arhiva personală
