Nici un actor român n-a cunoscut după al Doilea Război Mondial o asemenea popularitate uriașă. N-a lansat un personaj, ca apoi, popularitatea să-i crească în rândul publicului, așa cum a fost Grigore Vasiliu care a devenit peste noapte și “Birlic”; sau Amza Pellea care l-a zămislit pe “Nea Mărin”, cu mare succes la public.
După ce se trăgea cortina sau apărea genericul pe ecran, mintea spectatorului era plină de TOMA CARAGIU. N-a fost deținător al distincției de “Artist al poporului”, însă numele său are ecouri fericite în mintea omului de rând și astăzi.
Cel mai drum lung în viață începe cu primul pas
Toma Caragiu s-a născut în dimineața zilei de 21 august 1925, la Hrupiști, în Grecia, când Soarele traversa zodia creativității, a celebrilor artiști, a Leului, aflat lângă Regulus, o stea fixă ce aduce nemurirea. 1925 este anul când apare celebrul cuplu Stan și Bran, Marconi realizează prima comunicare radio-telefonică și J.L. Baird face prima experiență de televiziune.
În 1928, familia Caragiu vine în România și se stabilește în Dobrogea. În 1940 începe exodul românilor din Cadrilater. Din Sarsînlar, familia actorului ajunge în Oltenița, apoi, stă o vreme în Bacău, pentru că să se stabilească la Ploiești, unde își continuă Toma școala gimnazială, apoi liceul. “Port în mine benzile sonore cu poveștile bunicului. Șoaptele de dimineață ale frunzelor, incantația lupului flămând, uvertura în adantissimo a lungilor povești de seară în jurul focului, forța de neînvins a omului, săpat în stânca muntelui demn și stăpân în înfruntarea lui cu sărăcia și cu nevoile.”
“Băiatul ăsta actor se face!”
“Talentul? Se spune că l-am moștenit de la bunica (dinspre mamă) cunoscută în satul meu natal din Macedonia, mai ales prin faptul că-și imita toți cunoscuții.” Băiatul pus pe șotii, neastâmpărat, glumeț, la o serbare școlară recită o fabulă, iar învățătorul intuiește primul: “băiatul ăsta actor se face!”
Timpul trece, la o altă serbare școlară, recită versuri și toate babele plâng. “Bineînțeles că, de mic jucam teatru. Acasă. Ca artist amator nevârstnic am jucat și eu împreună cu alții în «Lăutarul din Cremona», piesă mereu prezentă la serbările de an sau la cele cu scop filantropic.”
În Ploiești, se acomodează atât de bine, încât peste trei decenii avea să spună:“Am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget. Am învățat la [Liceul] “Petru și Pavel” și făceam sport de performanță: natație. Am avut 80 de kilograme până la 32 de ani.” La liceu, citește mult, scrie frumos, joacă în trupa de teatru, dar nu-i place matematica.
Dă admitere la Facultatea de Drept, dar gândul îi rămâne la teatru. Era student, când dramaturgul și profesorul Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studențesc în București. La o preselecție. “M-am prezentat și eu cu monologul «1 Aprilie» de I.L.Caragiale și nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student, apoi în rest, lui Mihai Popescu. I-am avut colegi pe Mihai Berechet, Ion Henter, Eugenia Bădulescu…”
Urmează cursurile de la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, în paralel cu Dreptul, deși tatăl său a dorit să fie veterinar. Profesorul său, Victor Ioan Popa, care a lăsat urme adânci în inima tânărului student, moare după un an de studiu. Toma va fi unul dintre cei șase care îi vor purta sicriul la înmormântare.
Victor Ion Popa scrisese comedie. Sunt piese de teatru, care, montate în orice epocă, au avut și au succes la public: “Take, Ianke și Cadâr”, “Mușcata din fereastră” etc. În amintirea profesorului său, fostul student adună câțiva tineri și pune în scenă “Take, Ianke și Cadâr”.
Trupa joacă la cinematograful din Ploiești și are succes răsunător la public. Fostul profesor își îndemna studentul să joace mult, roluri din piesele sau alte texte scrise de Caragiale. Tot de la el reținuse ideea, că “regizorul modern trebuie să aibă și o profundă cunoaștere din viață, a mecanismelor sociale”.
De la o trupă de teatru la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești
Toma Caragiu înființează Brigada culturală Prahova care, pe lângă alte activități artistice are și un nucleu de teatru. La 13 decembrie 1947 această brigadă se transformă în Teatrul “Sindicatelor Unite”, inaugurat cu spectacolul cu piesa “Mânzul nebun” de Cezar Petrescu și Vintilă Rusu-Șirianu. Un an mai târziu, la 1 februarie 1949 instituția devine Teatrul de Stat din Ploiești, devenind directorul teatrului, la 28 de ani, instituție pe care o va conduce 12 ani. Astăzi instituția se numește: Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești.
După debutul său pe scena Teatrului Național din București va spune peste ani: “…Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene”. După stagiul militar, “redevenit civil, n-am mai găsit loc la Teatrul Național. În holul direcției m-a întâlnit Pache Focșăneanu, director la teatrul din Constanța. «Vino la mine să faci un Rică!» Am zis «bine» și m-am dus la mare. Am făcut în Rică și altele… Tot aici m-am însurat.”
În trupa teatrului constănțean o cunoaște pe Maria Bondar, care-i va deveni soție la 20 februarie 1952. Mariajul nu funcționează. În pragul divorțului, actrița înfiază o fetiță de trei ani, Maria Doina Caragiu, de care actorul nu s-a putut atașa. După divorț, și-a achitat obligațiile față de copilul orfan luat din orfelinat.
A doua oară s-a căsătorit cu o actriță mult mai tânără întâlnită la teatrul din Ploiești, Elena Caragiu. Nici această căsnicie n-a mers, n-au avut copii. Actorul a suferit că nu este părinte. În schimb și-a adorat cu patimă nepoții, de la sora lui Geti, Ștefan și Dragoș, ultimul îi semăna izbitor.
“Toma Caragiu este un comic genial!”
Toma Caragiu avea 40 de ani când renunța la directoratul teatrului din Ploiești în favoarea unui contract la Teatrul “L.S. Bulandra” din București. Renunță la teatrul ploieștean pentru a juca în spectacole regizate de Liviu Ciulei. Semnează angajamentul și se prezintă la concurs în costum de stradă, nemachiat, salută reverențios și recită, “Cățeluș cu părul creț”, cu maximă seriozitate, într-o formulă inenarabilă, în timp ce membrii comisiei se sufocă de râs.
Teatrul “L.S. Bulandra” devine locul unde-și va desfășura ultima și cea mai bogată etapă a carierei sale. Joacă în spectacole regizate de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu. “Sunt fericit că am ales teatrul, – spunea mereu – altminteri nu m-aș fi putut exprima, nu-mi pot imagina cum m-aș fi făcut util într-o altă profesiune.”
Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri apropiați unul de altul ce scânteiau senin și fascinant. Se citea în ei un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă care ascundea în spate o melancolie. Avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor. Devine un mare pamfletar al scenei, se impune în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Joacă în spectacole, merge în turnee, are succes pe plan local, dar și internațional.
Distribuit în “D-ale Carnavalului”, spectacolul a ajuns la 200 de reprezentații. “Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârșirea actorului se face jucând. Mult. Și la Ploiești am jucat mult. Eu care sunt un timid, un inhibat, și în general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Mă sfătuise să merg oriunde, să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă.”
În urma unui turneu cu spectacolul “D’ale Carnavalului”, la Paris, în “L’Humanite” din 17 mai 1969, se scria: “Toma Caragiu este un comic genial!”
O întâmplare hazlie cu Toma
Toma Caragiu primește în dar un curcan viu de la un prieten cu toate sfaturile culinare de rigoare. Actorul acceptă pasărea, nu înainte de a invita la cină o grămadă de amici. Unul dintre ei îi promite că rezolvă problema sacrificării curcanului pentru masa festivă.
Ajuns acasă, în apartamentul său de la etajul trei, din Ploiești, actorul exilează pasărea în balcon, o urmărește toată noaptea pe gaura cheii, ca să vadă cum doarme. După micul dejun, dimineață, intră în balcon, pasărea se sperie și zboară peste balustradă, iar directorul teatrului din Ploiești urlând din toți plămânii spre trecării grăbiți: “Curcanul! Opriți circulația! Puneți mâna pe el!”…
Un actor uriaș, cu geniul comediei în sânge… Toma Caragiu a jucat dramă și comedie. A fost un vulcan comic iscând hazul blând sau ironia mușcătoare, voioșia blajină sau persiflarea acidă. Solfegia cu generozitate toate gamele umorului. Un comic genial care umplea scena la oricare apariție primind aplauze și la cele mai banale replici, nu pentru că era Toma, ci pentru că publicul simțea energia sinceră și gândurile personajului interpretat.
În 1971 primește din partea Revistei Teatru Premiul pentru interpretare pentru rolul Romeo. În același an cititorii revistei “Flacăra” îl clasifică pe Toma Caragiu cel mai bun actor român de teatru.
“Toate glumele duc la Toma”, show-ul difuzat în cadrul programului de Revelion prezentat și la Festivalul de televiziune de la Montreux a fost apreciat elogios în presa franceză, iar Toma comparat cu Buster Keaton sau Norman Wisdom!
Acasă la Toma Caragiu
Rar și greu de găsit acasă, în locuința sa plăcută, situată în centrul Bucureștiului, decorată cu tablouri de Piliuță, o bibliotecă masivă dotată cu romanele lui Dostoievski, poeziile lui Ion Barbu și alte cărți, din casă nu lipsea cățelul negru, caniș, pe nume Puși. Viața lui Toma Caragiu era la teatru. În timpul liber, acasă, scria poeme. Universul său poetic era populat de clovni triști, femei bizare, tineri melancolici, ființe dornice de apropiere, de iubire.
Rostea des: “Artistul produce în timpul jocului un curent, un câmp magnetic, o iradiație, o stare hipnotică, un miraj încă nedefinit, care-l poate influența direct și adânc pe omul din sală.”
“Câteva momente mi-au dat satisfacții: <<Șopârla>>, <<N-ai pe cineva, undeva…?>> La radio am avut o mare mulțumire imprimând cu regizorul Cristian Munteanu <<Sfârșit de veac în București>>. După emisiune am primit sute de scrisori… Dar am avut și texte proaste, multe. Și mi-a părut rău, că le-am acceptat, că le-am dat drumul pe calea undelor sau la televiziune, pentru că am simțit imediat rezultatul.”
“M-am străduit de-a lungul existenței mele să fiu un actor total. Nu știu dacă am reușit, dar asta a fost obsesia mea numărul 1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă seară <<Lear>> și a doua seară să fie clovn de circ”.
Ca îndemn la ceea ce i-a spus profesorul său din facultate l-a studiat și l-a iubit pe Caragiale. Apreciază ca rol interesant din toată cariera sa “primarul” din „Revizorul” de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie; rol iubit: De Pretore Vincenzo; a visat să joace Don Quijote. Rolul pe care ar fi vrut să-l joace și n-a mai apucat: „Othelo” din piesa cu același nume de Shakespeare.
O altă dorință neîmplinită: să joace într-un spectacol de circ. Ultimul rol jucat la Teatrul L.S. Bulandra din București: James Tyrone din “Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill.
În seara de 4 martie 1977, Toma Caragiu nu avea spectacol la teatru. Fusese dimineață la Predeal. Soția sa, Elena Caragiu, la plecare, se urcase în mașină demarând în sens opus Bucureștiului, dându-i de înțeles că ea mai vrea să rămână acolo, iar Toma s-a întors acasă.
Spre seară, o Luna Plină ipocrită deasupra Bucureștiului a tras o cortină de moloz și întuneric peste Toma Caragiu.
(*** – Carte despre Toma Caragiu, 1985)
Autor: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: Cinemagia
