Există momente în viață când întâlnirile miraculoase pot determina relații benefice și constructive pentru tot restul vieții. Genul acesta de întâlniri le-am găsit în această toamnă, la Festivalul de teatru “Toma Caragiu”, care a avut loc între 6-11 noiembrie 2018, la Ploiești.
Ploiești, orașul cu oameni liberi ce trăiesc în spiritul lui Caragiale
Povestea festivalului a început acum 8 ani, în orașul fără centru, cu un bulevard ce are capăt la Gara de Sud, locul de unde vine și celebra expresie “te învârți ca la Ploiești”, din vremea când Dobrogeanu- Gherea avea faimosul restaurant în spatele gării. Este orașul unde s-au născut sau au locuit oameni ce au devenit celebri: oratorul Take Ionescu, zis „Guriță de aur“, poetul Nichita Stănescu, politicianul Constantin Stere, memorialistul Alexandru Candiano-Popescu, șeful efemerei Republici de la Ploiești, cu a lui reflecție despre “orașul de rebeli”: „Arta să faci pe nebunul câteodată este suprema înțelepciune“.
În “orașul de rebeli” a învățat.și Caragiale alături de localnicii pe care Ioan Grosescu îi descrie în monografia sa despre oraș „în aparență supuși, cu mintea mereu la pândă, pentru a înhăța în fiecare clipă ceva de la dușman, pentru a-l putea lovi cu armele sale“, cu tinerii, care, după ce ies de la starea civilă se fotografiază în fața bustului lui I.L. Caragiale, nu în fața celebrei Statui a Libertății, despre care pomenește Mița Baston, în „D-ale carnavalului“ „republicana tradusă în amor“, pusă să jure pe ce are „mai scump“, și o face „pe statua Libertății de la Ploiești“, că-și va ucide amantul, dar și pe iubita lui secretă.
Statuia Libertății are și ea o poveste. Cumpărată, în Franța de la solduri, din banii strânși prin „subscripțiune națională“ de către liberalii români la inițiativa lui C.A. Rosetti și Dimitrie Brătianu, este retușată și adusă în România în 1876. Instalată pe soclul din marmură albă construit de către arhitectul Toma N. Socolescu, în 1881, este dedicată „Cetatenilor ploesteni, Aperatorii libertatilor publice“, în numele „României recunoscătoare“, pe care Nicoleae Iorga o descrie ca pe o „cocoana mică“ pusă „pe un maidan“, (deși avea 3,5 m), iar presa conservatoare a vremii este botează „Madam Grigorescu“, după numele primarului liberal de atunci. Ajunși la putere, comuniștii o izolează ca să se degradeze și să scape de ea, iar după 1989, i se alătură o cruce, în amintirea morților de atunci.
Ploieștiul e orașul cu atâtea povești și oameni liberi ori stabiliți aici pentru a fi liberi, care trăiesc și sărbătoresc în spiritul lui Caragiale, au festivalul lor de teatru ce poartă numele unui uriaș actor: Toma Caragiu, pe care-l omagiază an de an. Povestea festivalului, cu sloganul ediției din acest an: “vino să-ți găsești locul”, e dusă mai departe de către minunatul manager, doamna Mihaela Rus împreună cu echipa unică ce oferă publicului exact ceea ce și-ar fi dorit pentru teatrul ploieștean Toma Caragiu, care a trecut în neființă, în seara fatidică din primăvara lui 1977, când în urma fenomenului de Lună Plină s-a tras o cortină de moloz și întuneric peste București.
O stradă, un teatru, un festival și un actor: Toma Caragiu
Pe actorul, care s-a născut în zodia creativității, a Leului, cu Sorele lângă Regulus, o stea fixă ce indică nemurirea, în 1925, anul când apare celebrul cuplu Stan și Bran, iar Marconi realizează prima comunicare radio-telefonică și J.L. Baird face prima experiență de televiziune, pe care teatrul l-a chemat “cu toate corurile lui de sirene”, așa cum avea să spună peste ani, îl păstram viu în memoria noastră, prin modul cum instituția ploieșteană îl slăvește.
Ne-au mai rămas cărțile altora despre el, fotografiile din spectacole, filmele de televiziune, spectacolele de teatru radiofonic, toate pe youtobe, caietele program și afișele îngălbenite de timp, capul său sculptat plasat în foaier, un bust lângă teatru și aducerile aminte ale celor care l-au cunoscut, căci nici un alt actor român n-a cunoscut după al Doilea Război Mondial o asemenea popularitate: uriașă.
Toma Caragiu, care era o lume într-un rol, n-a lansat un personaj, ca apoi, publicul să-l țină minte prin acel personaj, cum a fost Grigore Vasiliu care a devenit peste noapte și “Birlic”; sau Amza Pellea care l-a zămislit pe “Nea Mărin”. Toți cei care l-au văzut jucând povestesc cu mare uimire, că excela și în dramă și în comedie, că era un vulcan în scenă, primea aplauze la cele mai banale replici, nu pentru că era Toma, ci pentru că publicul simțea energia sinceră și dăruirea lui totală în scenă. Astăzi, în Ploiești, o stradă, un teatru, un festival îi poartă numele. Lipsește un premiu al festivalului. Propun să se instituie un premiu de popularitate privind cel mai bun spectacol, hotărât de public, nu de critici, nici de un juriu de specialitate, iar chestionarele în care să-și treacă părerea despre ce au văzut în scenă, să le împartă voluntarii și apoi să le adune la finalul spectacolului.
Ce-l lega pe genialul actor de Ploiești?
După moartea profesorului său de la clasă, Victor Ioan Popa, student fiind, în memoria lui, adună câțiva colegi și montează spectacolul cu piesa “Take Ianke și Cadâr”. Trupa joacă la cinematograful din Ploiești. Succesul la public e răsunător. Tot atunci, înființează Brigada Culturală Prahova, unde joacă și teatru, care se transformă în Teatrul “Sindicatelor Unite”, în 13 decembrie 1947, instituție inaugurată cu spectacolul cu piesa “Mânzul nebun” de Cezar Petrescu și Vintilă Rusu-Șirianu, pentru că în 1 februarie 1949, să devină Teatrul de Stat din Ploiești, iar Toma Caragiu directorul teatrul ei. Avea 28 de ani. “Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârșirea actorului se face jucând. Mult. Și la Ploiești am jucat mult. Eu care sunt un timid, un inhibat, și în general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Mă sfătuise să merg oriunde, să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă”.
Renunță la directoratul teatrului după 12 ani, pentru a juca în regia lui Liviu Ciulei, la Teatrul “L.S. Bulandra” din București. Avea 40 de ani. Se prezintă la concurs în costum de stradă, nemachiat, salută, recită serios, “Cățeluș cu părul creț”, în timp ce membrii comisiei se sufocă de râs. Bărbatul puternic, frumos, înalt cu umerii lați și piept bombat, cu ochii negri melancolici, ce scânteiau fascinant, cu inteligența lui scormonitoare, ce intuia bine caracterul oamenilor spunea adesea: “Sunt fericit că am ales teatrul, altminteri nu m-aș fi putut exprima, nu-mi pot imagina cum m-aș fi făcut util într-o altă profesiune”.
