Gheorghe Dinică.
S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit mare admirație. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost așa. În teatru, s-a impus convingător și puternic, fără grimă, fără perucă, cu o forță ce emana diversitatea de caractere pe o claviatură de registre diferite: putea fi un cinic, sau un disprețuitor sarcastic, o lichea grotescă, un intrigant diabolic, sau, la fel de bine, un generos simpatic, un naiv romantic, sau un înțelept.
Nu l-am cunoscut personal și nu l-am văzut niciodată în spectacole de serviciu, iar atunci când intra în scenă vrăjea locul. Am în mintea mea vie amintirea zilei când a primit „Doctor Honoris Causa”, la U.N.A.T.C., alături de Marin Moraru și de Victor Rebengiuc. Era emoționat. Ne-a povestit cum actrița Dina Cocea l-a văzut într-o trupă de amatori și i-a spus să vină la examenul de admitere la Facultatea de Teatru. Ne-a mărturisit sincer că iubește personajul negativ, pentru că „dă viață întregului și rămâne în mintea publicului mai mult”. Atunci, am râs, am plâns, am aplaudat, i-am admirat tăcerea…
Cinematograful din cartier a fost prima mea școală
Povestea vieții actorului Gheorghe Dinică a început într-un cartier bucureștean. Cel care avea să devină un actor uriaș s-a născut în 1 ianuarie 1934, într-o iarnă lungă și tristă, când în Europa aveau loc înființarea unor organizații fasciste, lucru ce a dus la înfruntări violente. Tot atunci, Luigi Pirandello a primit Premiul Nobel.
Nu și-a imaginat cineva cum băiatul de pe străzile pline de praf și mizerie ale cartierului Grivița, crescut pe la unchi, mătuși și bunici, va ajunge într-o zi celebru în teatru și film.
“Da, m-am născut într-o iarnă în Giulești. Un cartier de periferie, cu o viață ca atare. Nu aveam costumație contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă și de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie. Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă și eu eram în pivniță; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viața mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecție non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii.
Am văzut atunci o mulțime de filme. Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit și mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Național, când am văzut niște actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălțățeanu, Manolescu și alții. Cinematograful din cartierul meu era prima mea școală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreție.”
Crescând singur, nu terminase școala, că a trebuit să-și ia o slujbă, ca să aibă din ce trăi. Se angajează ca lucrător la poștă. Difuza presa. Prin 1954, joacă teatru. E artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Nic Moldovan, asistentul lui Șahighian, înființase are o trupă de teatru. Alături de Ștefan Radof este distribuit în spectacolul cu piesa “Jocul de-a vacanța” de M. Sebastian. “Mă simțeam așa de bine pe scenă, ca și cum eram acolo dintotdeauna. Nici eu nu știam exact de ce.”
A dat admitere de trei ori la Teatru, dar n-a povestit vreodată prin interviuri c-ar fi fost marcat că n-a intrat din prima. La clasă i-a avut profesori pe Dina Cocea și pe asistentul Ion Cojar.
“Dina Cocea ne învăța să gândim și să căpătăm idei. Reținem stimularea gândirii, stăruința asupra detaliului, de ton, de gest, de mișcare, în munca de compunere a unui rol. Aș adăuga și a privirii, dacă aș ști că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente și inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol. Sigur, acesta e un dar de la natură, îl ai sau nu-l ai, știu ființe deosebite ce atrag cu privirea ca un magnet, în sensul celor spuse de Caragiale la prima întâlnire cu tânărul Eminescu – niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.”
Gheorghe Dinică a făcut parte din promoția de aur a teatrului românesc alături de: George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei. Mulți dintre actori nu mai sunt printre noi.
