În liniștea asfințitului ca mierea, drumul pe sub castanii ruginiți spre Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște e mult mai emoționant la început de stagiune, pentru că echipa teatrului are grijă să cultive gustul spectatorului cu producții valoroase destinate celor două secții: adulți și copii.
Recenta premieră, “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Sorin Militaru, e comedia ce amintește pe undeva de marile montări clasice din istoria teatrului românesc. Spectacolul începe cu Imnul: “Treceți batalioane române Carpații”, într-un décor, cu o canapea, un birou, o măsuță cu o vază și flori, schimbată apoi, cu o tribună. Jocul actorilor și efectele luminii umplu spațiul, lăsând în mintea spectatorului imagini scenice puternice. Minunată este ideea folosirii imnului în spectacol. Suntem în an centenar și ne amintește de generația care ne-a dat o țară, ca să o dezbine cei de la putere acum.
Costumele sunt inspirat gândite și create de către Valentin Codoiu. Scenograful știe că în teatru costumul este semn în scenă, cu sens și semnificație, optând pentru fiecare actor o altă culoare a costumului asortat cu un accesoriu diferit. Pentru personajul Zoe, gândește costumele în spiritul ei de femeie disponibilă: rochii scurte în diferite culori și mulate pe corp, tocuri, haină de blană, ca apoi actrița să apară în scenă în pantaloni lungi, cămașă albă, o curea neagră ca o centură neagră în față și fundă la spate, imagine ca dintr-o sală de arte marțiale, cu Zoe gata de luptă. Așa zisa, “centură neagră”, ne arată că numeni nu-i ca ea, e pregătită să-i bată pe toți.
“Comicul trebuie să surprindă”
Mesajul operei lui Caragiale e mereu valabil indiferent de epocă, iar contemporaneizarea depinde de viziunea și originalitatea regizorului precum și de talentul său. Așa cum scriitura dramaturgului nu îngăduie prea multe modificări, adică tăieri făcute în text, nici personajele nu pot fi scoase oricum din contextul piesei. Ca un adevărat teatrolog, spunea adesea, că teatrul trebuie “să miște”, iar “comicul trebuie să surprindă”. Ne surprinde neplăcut regizorul Sorin Militaru, pentru că nu cunoaște epoca și nici opera dramaturgului. Pristanda, polițistul corupt, omul tuturor, care se conduce după legea lui morală:“Pupă-l în bot papă-i tot” nu poate fi în exercițiul „foncțiunii” decât în uniforma lui de polițist pentru că este un instrument al puterii, indiferent că uniforma lui e una de atunci sau una de azi. Doar când îl filează pe Cațavencu și-i perchiziționează casa se îmbracă “țivilește”. Ilie Ghergu nu apare în scenă în uniforma de polițist, ci într-un costum banal, arătând la fel ca celelalte personaje deși actorul se străduiește, apare ca un personaj chinuit, nu din vina lui, ci a regizorului. Din lipsă de documentare, regizorul habar n-are că toată epoca și opera lui Caragiale e plină de trăirile sublime ale unei lumi cu respect pentru imn, drapel, uniformă militară și gustul pentru atitudini marțiale. Seducția excitantă a comportamentului cazon apare în tendințe sociale și politice, în titluri de gazete, nume de instituții, magazine, în comportament, în limbaj, în vestimentația copiilor. Femeile epocii au slăbiciune pentru uniformă, haina militară, pentru polițiști și alte grade din armată. Ionel din schița “Vizită” este “îmbrăcat ca maior de roșiori în uniforma militară”. Tarsița vine la avocat să-și divorțeze fiul, “scoate o tabachere și din aceasta o țigaretă militară”. Zoe e hotărâtă să lupte: “Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările și am ajuns să lupt! Și cu tine am ajuns să lupt din toate puterile nu voi să mor până nu voi fi luptat (…) Da, sunt hotărâtă și trebuie să biruiesc tot, și pe tine…” (Actul II, scena VI). “Santinela Ordinii”, „Dreptul Libertății”, “Lupta”, „L’Indépendence Roumaine”, „Drapelul”, “Biruința”, și altele, sunt doar câteva titluri din presa vremii. „Victoria Română” e magazin celebru în epocă pe Calea Victoriei. „La trei struguri tricolori” e magazin de vinuri. În vechile grădini bucureștene, la Șosea, se cântă muzică militară. Până să apară fotografia și să-i devină fotograf personal, Carol Popp Szatmary (1812-1887) face primele picturi cu Regele Carol I în uniforma militară. Și exemplele pot continua.
Uniforma, cod și rang social
În epocă, respectul pentru uniformă înseamnă respect pentru armată. Sunt două momente importante: revoluția de la 1848 și marșul ei amintit în “Scrisoarea pierdută”, apoi victoria din Războiul de Independență, de la 1877. Când prințul Carol I vine în România incognito, primul lucru pe care-l face: organizează armata și-i schimbă uniforma, iar când devine rege și România regat, își face coroana fabricată din oțelul unui tun capturat la Plevna. Tot atunci, Podul Mogoșoaiei devine Calea Victoriei de azi. E strada ce traversează orașul “cu o biserică și o idee fixă” – aceea de a cheltui banii – cum o numește Maude Rhea Parkinson în ale sale memorii. Vreme de 200 de ani ține pulsul influenței franceze în: costum, arhitectură, modă, moravuri. Uniforma e cod și rang social. Boierii vremii cu ale lor consoarte ies în lume ca să fie văzuți. Se merge la bal, la teatru, la grădină, la Șosea, la hipodrom, doamnele poartă rochii lungi și pălărie, iar domnii se îmbracă în costum sau uniformă militară.
Scrisoarea, semn caracteristic al societății românești
Conflictul spectacolului se învârte în jurul unei scrisori, pentru că scrisoarea, mai ales cea anonimă, așa cum spunea Caragiale, este „unul din semnele caracteristice ale societății românești […] are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă; amețește, orbește și stăpânește cu ce mai înfrântă, cu cea mai diabolică tiranie”. (IOpere, volumul IV) Zoe Trahanache pierde scrisoarea primită de la amnatul ei, Tipătescu, prefectul orașului. O găsește Cetățeanul Turmentat și o pierde. Scrisoarea ajunge la Cațavencu, directorul ziarului “Răcnetul Carpaților” care vrea să o publice, nu înainte de i-o citi lui Zaharia Trahanache, soțul lui Zoe, ca să-i susțină candidatura. Zoe Trahanache ar da orice să obțină scrisoarea. Dacă Cațavencu ar publica scrisoarea în gazeta lui, lumea ar afla că Zoe are amant și nu însemna numai rușine, ci pușcărie. Ceea ce nu ne spune Caragiale în piesă, este că, adulterul era pedepsit prin lege în acea epocă.
Paula Chirilă în rolul Zoe Trahanache e blonda fermecătoare și talentată, care a înțeles destul de bine cine sunt femeile din lumea lui Caragiale. Nu e numai “femeia bărbat”, ci femeia diavol cu al ei sindrom de țață românească. Aprigă, rea, controlează tot, manipulează tot. O Zoe de atunci și de azi, nevrotică și depresivă, care-și aruncă pe jos cutia cu pastile, apoi se aruncă și ea, amenințând cu sinuciderea. E dispusă “să lupte contra oricui”, chiar și a guvernului. Compromisă și compromițând pe alții, hotărăște singură ce are de făcut, oferindu-i lui Cațavencu ceea ce dorea: candidatura în schimbul scrisorii. E destul de ipocrită când îi declară lui Cațavencu: “Sunt o femeie bună!”. N-aș zice. Îl amenință pe Tipătescu cu ruperea relației și tot ea îi spune: „A! De ce nu pot să te omor!”. Nu din dragoste i-o spune, ci din instinct criminal. E doar speriat când Tipătescu o întreabă: “Zoe, ești nebună?” Însă, în privința temperamentului ei, doar Pristanda e sigur: “Curat nebună!”, iar ea recunoaște: „Da, sunt nebună!”
Știe toată povestea despre scrisoare, soțul ei Zaharia Trahanache. E politicianul de vază al orașului, șeful nenumăratelor comitete și comiții, care pare soțul bătrân sub papucul nevestei. Nu crede nimic din ce i se întâmplă. Paul Chiribuță interpretează de astă dată, sub masca unei naivități un viclean perfid. “Într-o soțietate fără moral și fără prințip… trebuie să ai puțintică diplomație!”. Un joc bine gândit, de bătrân abil care nu-și pierde cumpătul în toată situația cu pierderea scrisorii. Pe cont propriu, îl prinde pe Cațavencu cu o plastografie prin care poate compromite autenticitatea scrisorii. Nu știm dacă o iubește cu adevărat, sau vrea să apere onoarea de familist, sau doar să o scape de rușine și pușcărie pe Zoe.
Surprinde plăcut publicul, în rolul Cetățeanului Turmentat, Cristian Olaru, căci îl face să râdă din toată inima. Apare când nu te aștepți, nu știe cu cine votează, sughite, schimbă tonul, șovăie, pare cinstit și naiv. E un prostuț sincer, el vrea să aducă scrisoarea la destinatar, dar o pierde de beat ce era. Excelent contrast între Farfuridi (Bogdan Farcaș) și Brânzovenescu (Emanuel Bighe), unul înalt, celălalt mic, în scena redată cu mult talent de către cei doi actori, fluturând stegulețe. Sunt membrii aceluiași partid și le e frică de trădare. Pe nihilistul Cațavencu îl bănuiesc de trădare. Când hotărăsc să trimită depeșa la Comitetul Central, pe la gazete și la minister, anonimă, dar “iscălită” ei sunt imbecilizați de spaimă și o semnează cu îndrăzneala disperării: “mai mulți membri ai partidului”.
