Regizorul Dominic Dembinski merită premiat pentru poemul cinematografic “Apostolul Bologa” nu numai pentru că a fost extrem de inspirat ca să aleagă pentru a celebra Centenarul cu filmul său ce are la bază romanul “Pădurea Spânzuraților” a lui Rebreanu, amintindu-ne de un mare creator, ci faptul că ne arată, că trebuie să nu uităm să ne prețuim și ne promovăm valorile culturale tot timpul. Liviu Rebreanu e creatorul romanului românesc modern, scriitorul publicat în 29 de țări și membru deplin al Academiei Române. Nu este întâmplător nici faptul că filmul de televiziune a avut premiera la TVR 1 în 30 noiembrie, în jurul zilei de naștere a lui Rebreanu, scriitorul ce nu merită să dispară înghițit de neantul uitării, ca cineva ce ar fi existat cândva de care nu-și mai amintește nimeni acum.
Povestea unei vieți și viața de creator
Povestea vieții „uriașului blajin” a început într-o zi de 27 noiembrie 1885, la Târlișua, județul Solnoc-Dăbâca (din fosta diaceză Cluj-Gherla, azi zona aparține județului Bistrița Năsăud, iar casa memorială a scriitorului se află într-un cartier din Năsăud) într-o familie cu 14 frați, dintre care unii au murit la naștere, alții n-au apucat să treacă de doi ani, iar dintre cei care au trăit, unul a fost spânzurat pe front pentru tentativa de a dezerta din Armata Austro-Ungară, pentru că a fost obligat să lupte împotriva fraților de sânge și neam.
Pe bărbatul masiv, cu privirea albastră și senină, capul semeț aureolat de părul alb cu o șuviță răzvrătită pe frunte ce-i dădea un farmec cuceritor, cu o memorie de invidiat, îl premiază în 1920 Societatea Scriitorilor Români pentru „Pădurea spânzuraților, romanul care-i deschide ușa pentru intrarea în Academia Română. Întârzierea a fost blocată chiar de către Nicolae Iorga, care-l suspecta că ar fi legionar după apariția romanului politic “Gorila”. Este admis abia în 1939. Fusese încarcerat în tinerețe doar șase luni pe nedrept și din vina altora, însă dușmanii l-au șantajat o viață.
Atras de lumea ficțională, la masa de scris, în fața lămpii de gaz, fără telefon, gazete și cancanuri, în loc să-și însoțească familia în vacanțe la mare, la Mamaia, Techirghiol, Paris, Viena sau Karlsbad, Rebreanu se retrăgea la munte. Trăia între dragoste și unica lui avere, singurătatea. Își scrisese opera mai întâi în casa din Maeru, primită cadou după ce a devenit cetățean de onoare al comunei, apoi la Valea Mare, pe lângă Pitești, unde își cumpărase o casă într-o zonă ce-i amintea de locurile natale, cu o curte unde ținea trei câini, niște găini și un cocoș, un grajd cu o vacă și vițel, o scroafă cu purcei. În singurătatea nopții, cu mult tutun, cafea și nelipsita cățea Deița la picioarele lui, scria. Era locul unde îl vizitau scriitori din generația lui – Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ludovic Dauș, Constantin Baraschi, Vasile Voiculescu – și oamenii de teatru ca Soare Z.Soare, Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, George Vraca. Tot acolo Maria Brateș l-a pictat, Oscar Hun și Romul Ladea i-au sculptat bustul turnat în bronz, care a ajuns pe mormântul de la Bellu.
Ochii albaștri în care strălucea un surâs blând cuceritor s-au închis pentru totdeauna în 1 septembrie 1944. Rebreanu s-a stins cu condeiul în mână și capul pe masa de scris, cu sângele picătură cu picătură impregnând hârtia de pe masa lunguiață unde a creat, la vârsta la care mai putea dărui literaturii române mult. La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese președinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Național, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde lucrase ca vicepreședinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost director. La groapa din grădina bisericii, în prezența familiei, a vorbit un învățător și un locotenent în rezervă. A fost îngropat sub privirile țăranilor, care i-au vandalizat apoi casa și i-au vândut masa, la care a scris, la preotul satului. Abia după 12 zile de la înmormântare, sociologul Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române de atunci, i-a adus un pios omagiu celui care lăsa în urmă o operă vie și astăzi. A fost dezgropat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Bellu din capitală, pe Aleea Scriitorilor, aproape de Coșbuc, Eminescu, Caragiale.
