La Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, într-un colț al foaierului se află un spațiu amenajat cu pereții negri și o confesiune scrisă cu alb la intrare. Înăuntru, în niște vitrine sunt: poze, diplome, un premiu UNITER. În capăt, în spatele unui scaun folosit ca decor într-un spectacol, după o cortină mică și izolată se vede o plasmă unde spectatorul poate viziona spectacolele în care a jucat uriașul actor. Pentru că, stagiunea 2018-2019, care a început cu premiera “Aias. Eseu despre demență” după Sofocle, în regia lui Mihai Măniuțiu, îi este dedicată. O fotografie dintr-un spectacol zâmbea în alb-negru afară, pe zidul teatrului. Parcă și duhul lui era tot acolo. Că așa-mi place să cred, pentru că e teatrul în care a jucat și pe care l-a iubit. Astăzi, actorul Ilie Gheorghe nu mai este printre noi. Ne-au rămas amintirile, afișele îngălbenite de timp, spectacolele filmate în care a jucat, pozele și amintirile. Cu câteva luni înainte de trecerea sa în eternitate, l-am sunat, ca să-mi povestească despre actorul cu care juca în niște spectacole pentru cartea pe care o scriu despre viața și activitatea acestuia. N-o să-i uit cât trăiesc: vocea inconfundabilă și rolul interpretat în “Faust”, spectacolul de la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete.
Un uimitor spectacol al imaginilor și imaginației
Spectacolul „Aias. Eseu despre demență” după Sofocle, în regia lui Mihai Măniuțiu, care a prins viață în scenă prin talentata trupă de actori a teatrului craiovean nu-i un spectacol despre puterea intenției, nici despre tragediile din Grecia antică, ci despre cruzimea de a fi om în demența zilelor noastre. Pornind de la marile mituri din Grecia antică ce ascund energii în stare pură și nevoia de a fi un creator prin reorganizarea spațiului de joc, pentru că întâlnirea trupei teatrului cu publicului ei să fie de neuitat, Mihai Măniuțiu ne arată din nou, că nu e un “regizor de piese”. Prin abordarea formulei teatru-dans, „Aias. Eseu despre demență” e un uimitor spectacol al imaginilor și al imaginației. Teatru trăit prin gest. E o bucurie să-l vizionezi.
Anca și Mihai Măniuțiu rescriu textul lui Sofocle. Scenariul lor n-ar fi fost atât de clar și mesajul coerent în scenă dacă n-ar fi colaborat cu: Andrea Gavriliu (coregrafie; asistent coregrafie: Mariana Gavriciuc), Adrian Damian (decor; asistent scenografie: Sebastian Rațiu), Luiza Enescu, (costume) și Mihai Dobre (muzica originală și aranjamente muzicale). Superbul spectacol ce integrează muzica în structura sa celebrând-o prin imaginație, n-ar fi atât de bun dacă nu i-ar fi dat viață în scenă actorii trupei Teatrului “Marin Sorescu” din Craiova. Soldații: Alex Calangiu, Ștefan Cepoi, Dragoș Măceșanu, Cătălin Miculeasa, Claudiu Mihail, Liviu Topuzu, Petri Ștefănescu, Cosmin Dolea, Teodor Ioan, Robert Vladu; Corpul de dans al diviziei de blindate: Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Corina Druc, Alina Mangra, Petronela Zurba, Ramona Drăgulescu, Ana Negrescu, Mihaela Dobre, Daria Ghițu; Pacifistele: Raluca Păun, Tamara Popescu, Geni Macsim; Generalii: Constantin Cicort, Marian Politic, Angel Rababoc, Eugen Titu, Nicolae Vicol. Actorii își merită laudele.
Pivotul distribuției rămâne cuplul de actori: Claudiu Bleonț (Generalissimul Aias) și George Albert Costea (aghiotantul lui Aias). Aghiotantul execută partitura dificilă a rolului cu virtuozitate, nu numai în cea a înfruntării cu generalul pe care dorește să-l salveze de la moarte, rămânând timbrul original al montării. Adrian Andone, succesorul lui Aias, e șovăitor și anost, într-un contrast bine redat, cât să arate că cel care urmează, nu e mai bun decât cel mort.
O realitate crudă transfigurată în teatru dans
Spectacolul „Aias. Eseu despre demență” începe pe muzica lui Edith Piaf. O culisantă transportă dinspre „curte” sau „grădină” și invers, telefoane și corpuri. Și în acest timp, aflăm despre cum Aias care fusese mândria armatei a ajuns rușinea ei, cum a tras cu tunul în vrăbii și s-a îmbăiat în sânge. Vânjosul neînfricat, ieșindu-și din minți ucide vitele în locul dușmanilor săi. Tribunalul Curții Marțiale îl așteaptă. Subiectul pare banal, dar e destul de profund și actual.
Știm că limbajul corporal al actorilor este specific pantomimei sau dansului. Nu vedem numai mâini în aer, picioare, gâturi, fețe, torsuri spre care vine lumina într-un anume fel. Prin retorica mâinilor și a trupului se transmite un mesaj. Când buzele actorilor tac, corpul vorbește prin gest. Cu vorba poți minți, cu ochii poți minți, dar cu trupul nu poți minți. Realitatea crudă este transfigurată în teatru-dans. Sinceritatea posturii în spectacolul ilustrat ce vibrează prin gest și lumina adusă acolo, ne arată că totul e ritm și energie, adică corpul actorului devine un coan între tăcere și liniște. E greu de spus dacă înainte de tăcere a existat liniștea sau invers, însă pot spune, că trupul actorului în scenă mai este și semn cu sens și semnificație.
Expresivitatea muzicii și puterea de a evoca tensiunea
Deseori, am auzit diverși spectatori lamentându-se, că muzica în spectacolele acestui regizor e prea tare. N-au cultura necesară, ca să priceapă ce face regizorul în scenă, dând vina pe muzică. Expresivitatea muzicii amplifică puterea de a evoca tensiunea căutării sau rătăcirii interioare a personajelor, declanșând tot felul de stări spectatorului din sală. Atunci când facem să amuțească, de la cel mai rafinat la cel mai trivial glas interior care indică tulburare, auzim cu adevărat muzica spectacolului și pricepem tot. În spectacol, corpul e un semn pictat în mișcare, iar muzica – de la șansoneta lui Piaf, la cea tibetană, la frânturile grecești, țambalul românesc, sau fanfara dezacordată – nu-i decât o fidelă reflectare a crizelor actuale prin care trecem. Aliajul teatru, dans, muzică conviețuiește perfect în spectacolele lui Mihai Măniuțiu, care nu-i la prima colaborare cu Mihai Dragomir și cu Andrea Gavriliu. Despre “Trei ore după miezul nopții”, spectacolul de teatru-dans de la Târgoviște din 2015, am scris la vremea respectivă. Artiștii amintiți merită toate aplauzele.
Cruzimea de a fi om și puterea intenției
Toată acțiunea tragediei “Aias” nu are nimic din grandoarea tragică a eroilor din tragediile pe care le-a scris Sofocle: „Oedipe rege”, „Oedipe la Colona”, „Antigona”, „Electra”. Aias, învingătorul războiului troian, se simte jignit de faptul că Ulise primește armele lui Achile, deși le merita. Din cauza zeiței Atena, orbit de furie și ură, în inima nopții, în loc să-i ucidă pe atrizi, omoară niște vite, convins că și-a omorât dușmanii. Dezonorat de fapta lui, se omoară. Din textul scris în Grecia antică de Sofocle, dar actual prin marile întrebări despre ființă, care-și găseau atunci răspuns în fața Pythiei, prezicătoarea din Delfi, regizorul aduce în spectacolul de pe scena craioveană doar episodul de noapte a minții trăită de Aias după uciderea vitelor, pusă în relație cu puterea, ca să arate de unde vine demența. Regizorul dezvoltă această noapte a minții lui Aias, pentru că mintea nu-i decât o maimuță nebună mușcată de scorpion. E un produs psihic care face parte din cruzimea de a fi om sau a deveni OM, exact așa, cu majuscule. Prin ritm, vibrație și energie, din mantra AOUM nu ne-au rămas azi decât cele două litere ce alcătuiesc azi un biet substantiv comun ce și-a pierdut memoria binelui, iar intenția gândului ce devine faptă în realitate nu-i decât ipocrizia violenței și seamănă perfect cu cea a lui Aias. Intenția ar deveni putere în interiorul ființei și ar transforma lumea exterioară dacă în mintea personajului principal ar țâșni soluții privind salvarea lui după fapta comisă. Să vedem ce alege.
“Lumea e o oglindă și îți restituie chipul pe care i-l arăți”
Pe Mihai Măniuțiu nu-l interesează să arate în scenă victoriile lui Aias, nici cum a omorât vitele, cum au ajuns ele la popotă, ci ceea ce se află în spatele funcției lui. Pune în personajul principal un “generalissim”, care are în subordine: generali, corp de divizie, soldați, adică puterea socială cu treptele și faptele ei obscure. Este terenul propice pentru a arăta ce ascunde o fugă de orice explorare interioară, pentru a sublinia ura ce duce la violență respectiv crimă, ca să arate în scenă demența și urmările ei, o temă actual de terifiantă a zilelor noastre. Spectacolul începe, aflăm cine este și ce a făcut, de la celelalte personaje, apoi, toată acțiunea se învârte doar în jurul lui Aias, “generalissimul”, rol interpretat de către Claudiu Bleonț, care apare în scenă exact în momentul nebuniei. Spectacolul este convingător și prin modul cum arată regizorul “prăpastia dinăuntru” și pericolul prăbușirii. Crizele interioare ale omului sunt bine punctate de către eroul principal, Claudiu Bleonț. Actorul, arătând prin nebunia personajului său, ceea ce a devenit viața interioară pentru omul de azi bântuit de nevroze și violență. Demența lui Aias, pornită din ură până la răzbunare și violență, e azi demența oricui, trăită pe toate planurile. Monologul său – „Nebun e cel care de sine nu mai fuge./ Eu nu mai fug de mine însumi./ Deci – sunt nebun!” – nu arată numai că nebunii sunt inițiații “avant la lettre” dând de lucru psihiatrilor despre boala și multiplele ei fețe, ci și despre momentele lui de luciditate. Un nebun conștient de nebunia lui nu mai are treabă cu psihiatrul. I-adevărat, ea se manifestă sub diferite forme, poate fi evidentă sau destul de ascunsă, dar altceva scoate în evidență artistul, care joacă nebunia noastră, a tuturor, în scenă. Joacă, se joacă și dansează cu un ritm ce-mi amintește de “Călușarii”, dansul nostru popular național, chiar terapeutic cu rafturi întregi în biblioteci și multe titluri despre subiectul folcloric. Pas, ritm, energie.
Aias e nebunul care ar vrea să iasă din haos prin acel ceva „pe care nu l-a învățat de la un muritor, ci de la un Daimon”, dar nu reușește. Da cine este acest Daimon? Știm despre Daimon de la Diotima, care-i revelează lui Socrate natura lui. Socrate și-a auzit de multe ori Daimonul în situații grele spunându-i cu glas distinct: “Ferește-te să faci asta!”. Era un fel de glas interior, un fel de “vestitor”. „Este un mijlocitor între oameni și cer, revelând voința cerului și voința oamenilor. Din el purcede știința viitorului, din el vine prorocirea și inițierea. Convorbirea între zei și oameni, în veghe și somn se face prin Daimon. Și cine-i înțelept în astfel de lucruri se numește bărbat inspirat”.
Aparent, avem de-a face cu un nebun dotat, inițiat înainte de vreme, care alege să se retragă după ce și-a pierdut onoarea. E conducătorul unei armate. Să vedem ce fel de retragere alege. Puterea intenției zace în inconștient, acolo unde-i “cuibul” Daimonului, terenul unde cosmosul devine om și duhul devine suflet. Intenția devine putere în mintea omului când ținta ei devine faptă în realitate transformată în favoarea lui. Aias apelează la Daimon, dar nu stăpânește puterea lui interioară. Știm, puterea exterioară corupe. E un fapt întâlnit în toate epocile. După victorie, își dorește armele și nu le primește. De aici vine căderea lui, ura, violența, crima. Puterea îl corupe, iar nebunia lui Aias nu-i decât o formă de boicot a realului. Cu onoarea distrusă, neputând să-și vadă umbrită gloria, se retrage, apoi se omoară, alegând de fapt, retragerea definitivă de pe scena vieții.
“Lumea e o oglindă și îți restituie chipul pe care i-l arăți”, zicea Shivananda. Exact de aici pornește la drum regizorul când gândește spectacolul. Personajul principal din scenă e chipul lumii de azi. În textul rescris, regizorul nu-i pune niște vorbe ci energii. Cuvintele sunt releu. Ele au atâta putere câtă a răscolit regizorul împreună cu personajul principal și actorii trupei prin ele și dau forță spectacolului prin rostire. Și mai este un aspect. Măniuțiu a știut că pe scenă nu trebuia să aducă statui grecești în care să fi pus doar tabloul nevrozei omului de acum. Azi tragedia e convertită în dramă, iar catarzisul rămâne un concept doar în arta teatrului grec. Nu mai are de-a face cu cele două sentimente antagonice, mila și frica. Nici teatrul de azi nu mai are structura și focarul energiilor amfiteatrului grec cu cerul deasupra. Diferă distanța între actor și spectator în sala de spectacol. Și la nivel de receptare se întâmplă altceva. Azi “catarzisul” e doar un fenomen pe stadion, sau când se bat vecinii și nu apar la timp polițiștii. Se manifestă sub forma unei descătușări, care are la bază ura ce duce până la violență. Nu-i descărcare și purificare cu schimbarea unei ordini a lumii. E doar demență, adică starea de pe chipul din oglindă. Are legătură doar cu periferia umanității.
Puterea intenției regizorului rămâne forța de câștiga publicul prin spectacolul de înaltă ținută estetică realizat cu trupa de valoare, iar ținta lui e să ne arate realitatea crudă de azi prin teatru-dans. Ca să ne trezim. Că trăim în țara lui Caragiale și personajele lui sunt peste tot. Ne conduc. Cei care și-au pierdut onoarea în fața noastră nu se retrag. Din cauza incorectitudinilor comise sunt premiați, protejați, chiar avansați. Se declară nevinovați. Până la urmă, vina este a noastră, a tuturor, că asistăm ca niște paralizați la ce ni se întâmplă, că nu putem sau nu vrem să schimbăm ceva în noi, iar prin atitudinea noastră bună să se schimbe și societatea.
Succesul spectacolului este asigurat, pentru că actorii intră în relație mult mai ușor cu orice categorie de public prin dans, gest și energia lui. Cam după un ceas și ceva, că atâta durează spectacolul, trupa lasă senzația lucrului bine pornit, bine făcut și extrem de muncit. Aflată sub vocația expresivă a rigorii prin gest creator de sens, trupa teatrului craiovean ne arată prin spectacol ideea clară a ceea ce înseamnă valoare artistică. Mergeți la Craiova să-i vedeți!
Monica Andrei, Teatrul Metropolis;
Foto: Albert Dobrin
