A devenit democrația mai puțin atrăgătoare?

Ironia este ca, in majoritatea tarilor care și-au coborat semnificativ standardele democratice, puterea politica ce a dus la aceste consecinte a fost aleasa democratic. Intr-o analiza recenta, revista Foreign Affairs semnala ca din cele 30 de tari care și-au pierdut democratia incepand cu 2006, in 27 autocratii au fost adusi la putere in urma unui vot democratic. Tendinta este cu atat mai ingrijoratoare cu cat o vedem manifesta nu doar in tari emergente, in care mecanismele de control ale societatii de tip “check and balances" sunt fragile și usor de eliminat sau mimat. Tarile dezvoltate, și ele, par sa inregistreze o deplasare a votantilor catre lideri care flirteaza sau sunt admiratori declarati ai unor autocrati deja consacrati.

Cum a fost posibil așa ceva? Sunt occidentalii mai putin atrasi de puterea votului? Le este lor indiferent daca vor trai intr-un regim autocrat, punandu-și viitorul la cheremul unui despot mai mult sau mai putin luminat?

Acesta ar fi modul simplist de a vedea lucrurile. Explicatia este de fapt mai complexa. Pentru că nu simpatiile lor autocratice ii fac pe liderii de dreapta și extrema dreapta populari in randul electoratului, ci o serie de alte elemente din programul lor politic, care in agenda publica ocupa primele locuri.

Intr-un material publicat in anul 2016 și intitulat “Razboiul secolului care ne va defini viitorul„, remarcam faptul ca globalizarea a dus la o crestere rapida a dezechilibrului dintre principalii doi factori de productie, capitalul și munca. In cazul tarilor dezvoltate, detinatorii de capital, o resursa extrem de mobila și relativ rara, au fost marii castigatori. Pe de alta parte, posesorii “muncii" din aceste tari au fost marii perdanti, avand in vedere resursele imense de “munca„ oferite “capitalului" de catre tarile emergente.

In aceste conditii, spuneam ca celor care ofera “munca„ nu le-a mai ramas la dispozitie decât votul, instrumentul care nu tine cont de cati bani ai in cont și care ofera celor multi ocazia unica de a sanctiona elitele economice și politice. Și da, tocmai nationalismul economic, utilizarea capitalului national la dezvoltarea propriei tari, politicile protectioniste sunt parte din agendele liderilor de dreapta.

Sirul erorilor insa nu s-a oprit aici. Abordarea tranzitiei verzi, a masurilor ce tinteau diminuarea emisiilor de bioxid de carbon a fost dezastruoasa. Este probabil un studiu de caz ce ar putea fi utilizat in programele MBA, pentru a li se explica studentilor cum nu trebuie facut managementul schimbarii. Metodele asociate administrarii unui astfel de proces pleaca de la un adevar simplu și, de altfel, arhicunoscut: oamenilor nu le plac schimbarile. Mai ales atunci cand ele ii afecteaza direct, sunt bruste, de anvergura și creeaza o situatie impredictibila. O astfel de aversiune nu are nicio sansa sa scada atunci cand comunicarea este incapabila sa explice in mod coerent care sunt și de ce merita asumate costurile atingerii obiectivului. Aversiunea nu are cum sa scada atunci cand schimbarile, in loc sa fie graduale in intensitate, incep in forta.

Nu mai vorbesc de tensiunile aduse pe piata energiei din cauza unei evaluari incorecte a modificarii raportului dintre oferta și cerere, ceea ce a permis inchiderea pe criterii pur ideologice a centralelor nucleare (in Germania) pentru a deschide apoi, spre compensare, altele pe carbune. In final, obiectivele ambitioase și prost pregatite au dus la costuri economice bruste, atat pentru industrie, cat și pentru populatie, insotite de pierderea  competitivitatii și tensiuni sociale.

Nu in ultimul rand, un amestec de stangism ideologic, naivitate și interese economice au facut ca o politica imigrationista prea permisiva sa duca la o reactie de respingere a populatiei. Oglindind intr-o alta forma “razboiul„ dintre capital și munca, elitele economice și politice cooperau in vederea pastrarii unui exces de oferta pe piata muncii, pentru a tine costurile asociate muncii la niveluri scazute. De remarcat deplasarea doctrinara a stangii politice, care, din avocatul traditional al “muncii", a inceput sa se erijeze intr-un avocat al fluxurilor imigrationiste. Minimizarea consecintelor economice și sociale ale imigratiei de catre partidele “mainstream„ au dus la reorientarea unui segment important al populatiei spre partidele de dreapta, care promiteau stoparea exodului imigrationist.

Vorbind despre SUA, binecunoscutul analist-sef al Financial Times, Martin Wolf, remarca un lucru general valabil, care nu ar trebui deloc ignorat. “Republicile liberale guvernate de lege sunt întotdeauna fragile. Ele nu sunt protejate de institutiile in sine, ci de valorile și curajul oamenilor care conduc aceste institutii și care ocupa pozitii importante in societate. Și aici includ și pe cei din mediul de afaceri. E natural sa ne gandim ca functionarea politicilor sau a afacerilor este sigura. Dar asta depinde de institutiile statului. Este naiv sa credem ca ele vor supravietui tuturor atacurilor."

Și pentru confirmarea acestor asertiuni nu e nevoie sa mergem prea departe. Este suficient sa privim la evolutiile politice din ultimii ani dintr-o serie de tari foste comuniste din Europa Centrala și de Est, nota bene, toate membre ale UE. Ele au furnizat dovada vie a faptului ca, da, institutiile statului pot fi pervertite, pot fi controlate astfel încât, in timp ce la prima vedere par sa respecte standardele de separatie a puterilor in stat, de fapt sunt dedicate slabirii standardelor democratice și punerii institutiilor statutului in slujba unei persoane și a elitei politice și economice care o inconjoara.

Facand referire la conceptul “eroarea electoralismului„ (the fallacy of electoralism), profesorul Larry Diamond de la Universitatea Stanford atrage atentia asupra faptului ca “alegerile sunt doar inceputul."  “Fara o guvernare onesta și eficace, fara un stat capabil, fara domnia legii, fara o justitie independenta și fara o societate civila vigilenta, democratia nu va livra cresterea economica, infrastructura fizica, serviciile sociale, sanatatea publica, drepturile omului, siguranta și securitatea pe care votantii sai le asteapta.„

Nu voi uita imaginea sedintei guvernului american in prezenta unuia dintre presedintii recenti, întâlnire care, pentru cei suficient de batrani, ar fi fost un déjà vu, amintind de sedintele guvernelor comuniste prin supusenia interventiilor și laudele adresate Liderului. până la urma, cultul personalitatii este posibil in orice tara, din Asia până in America de Nord, cu conditia ca liderul sa aiba un ego suficient de mare ca să se inconjoare doar de lingusitori și yes-meni. Problema esentiala este ca decizii critice vor ramane la latitudinea unei singure persoane, care, nu-i așa, nu poate gresi niciodată, indiferent de ce spun stiintele economice sau politice.

Nu exista decât o solutie și ea presupune o doza sanatoasa de umilinta: invatarea din greseli și reconectarea partidelor “mainstream„, de centru-stanga și centru-dreapta, la adevarata agenda a electoratului. Invocarea doar a pericolului autocratiei este in mod clar insuficienta.

(text publicat in Cronicile Curs de guvernare nr.76, Iarna vrajbei noastre)