„Economia nu este o stiinta exacta. Este o combinatie intre arta și elemente stiintifice”, a spus Paul Samuelson, primul american care a castigat Premiul Nobel pentru economie. Insa, in ultimele decenii, bancile centrale par sa fi uitat aceasta lectie. Interdictia cumpararii de catre o banca centrala a datoriei propriei tari a fost, până la criza din 2008, scrisa cu rosu pe prima pagina a oricarui abecedar de politici monetare. Motivatia era legata de consecintele inflationiste pe care o astfel de abordare, ce presupunea tiparirea de moneda, le-ar produce.
Insa drogul tiparirii de bani, care intr-o prima faza a limitat durerile crizei economice, folosit cu obstinatie timp de un deceniu, a sfarsit prin a da dependenta. Și guvernele, și pietele financiare au devenit prizonierele banilor gratis tipariti de bancile centrale pentru a finanta deficitele bugetelor nationale și pentru a stimula economia.
Problema este ca, in pofida inexistentei unor modele economice care sa permita o evaluare exacta a consecintelor, in perioada pandemiei, bancile centrale au apasat pedala tiparirii de bani până la fund, preocupate fiind de limitarea recesiunii economice și sprijinirea guvernelor. Practic, au subestimat puterea revenirii economice pe care urmau sa o produca mana de mana cu guvernele care au folosit banii furnizati gratis pentru acordare de subventii și alte stimulente economice.
In locul unei reveniri economice graduale, care ar fi permis companiilor sa-și ajusteze modul de operare printr-o tranzitie lipsita de socuri, explozia cererii agregate produse de bancile centrale și de catre guverne a indus tensiuni majore pe lanturile de furnizare globale, pe pietele energetice, pe pietele muncii. Toate s-au regasit sub numitorul comun al cresterii generalizate a preturilor.