Cap de dragon sculptat pe acoperișul unui templu din Taiwan, pe fundal de cer senin (Foto: Mk2010 / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0)
Un șarpe uriaș care locuiește în apă sau în peșteri, păzește ceva și are de înfruntat un erou. Povestea o știu chinezii, grecii, indienii și românii, iar cercetătorii cred că măcar o parte din ea a apărut independent. Cum au putut oameni atât de diferiți să imagineze același monstru este o întrebare pe care specialiștii o discută de zeci de ani, iar răspunsul nu vine dintr-o singură direcție.
Un șarpe cu multe chipuri
În China, dragonul are o istorie de aproximativ 4.000 de ani și este văzut mai degrabă ca o forță binefăcătoare. De obicei nu are aripi și nu suflă foc. Păzește apele, aduce ploaia și a ajuns simbol al norocului și al puterii imperiale.
Zidul celor Nouă Dragoni din Parcul Beihai, Beijing (Foto: EditQ / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0)
În tradiția indiană, monstrul are tot legătură cu apa, dar rolul se inversează. În Rig Veda, șarpele Vritra ține apele captive și aduce seceta, până când zeul Indra îl ucide și eliberează râurile.
Grecii i-au dat lui Heracle de înfruntat hidra din Lerna, un monstru cu un defect de care orice vânător s-ar fi ferit, pentru că în locul fiecărui cap tăiat creșteau două. Eroul nu a luptat singur, l-a ajutat nepotul său, Iolau.
La noi, balaurul este un șarpe uriaș, cu unul, trei, șapte, nouă sau chiar douăsprezece capete, care trăiește pe fundul fântânilor, prin peșteri și prin păduri neumblate. În povești este învins de Făt-Frumos. Alături de el apare zmeul, un personaj mai apropiat de om, care răpește fete și locuiește în „celălalt tărâm”. Cuvântul „zmeu” vine, după majoritatea cercetătorilor, din slavă, iar în basme cei doi sunt adesea confundați. Originea cuvântului „balaur” nu a fost lămurită.
Sfântul Gheorghe înfruntă dragonul la intrarea într-o peșteră, pictură de Paolo Uccello, în jurul anului 1470 (Wikimedia Commons, domeniu public)
Rolul diferă, pentru că în China creatura protejează, iar în Europa trebuie ucisă. Rămân însă forma de șarpe și legătura cu apa.
De unde vine monstrul
Un posibil început este frica. Antropologul David E. Jones a susținut în cartea „An Instinct for Dragons”, apărută în 2000, că strămoșii noștri primate au trăit printre șerpi veninoși, feline și păsări de pradă, iar spaima de ei ar fi ajuns până la noi. Dragonul ar fi un fel de colaj al tuturor acestor prădători, iar faptul că cele mai vechi povești descriu animale asemănătoare șerpilor pare să-i dea dreptate. Criticii replică însă că monștrii de acest fel lipsesc din picturile rupestre, unde apar animalele vânate sau periculoase, și că nu toate culturile îi privesc ca pe o amenințare. Dragonul chinezesc, protector mai degrabă decât dușman, este un exemplu.
Alți cercetători se uită în pământ. Folclorista Adrienne Mayor, de la Universitatea Stanford, susține în cartea „The First Fossil Hunters”, publicată în 2000, că oamenii din Antichitate dădeau peste oase uriașe și trebuiau să le explice cumva. În unele regiuni ale Chinei, fosilele sunt numite și azi „oase de dragon”, iar Herodot scria despre oase pe care le credea ale unor șerpi înaripați. Pentru cineva care nu auzise de dinozauri, un craniu fosilizat putea fi dovada că monstrul chiar a existat. Nu se poate dovedi însă că toate legendele au pornit așa.
Un al treilea fir duce spre cer. Robert Blust a cercetat subiectul aproape patru decenii și a propus o altă explicație în cartea „The Dragon and the Rainbow”, apărută în 2023. Multe trăsături atribuite dragonului sunt atribuite și curcubeului, iar numărul și vechimea lor nu pot fi puse pe seama hazardului. Oameni din culturi diferite ar fi ajuns la imagini asemănătoare pe căi mintale comune, pornind de la mediul natural pe care îl aveau în față. Teoria ar putea explica și de ce monstrul apare atât de des alături de ploaie și de ape.
Nici împrumutul între culturi nu poate fi exclus. Specialiștii vorbesc fie despre transmitere culturală, fie despre dezvoltare paralelă, iar răspunsul poate fi o combinație între cele două.
Balaurul care a devenit dinozaur
Subiectul are și un capitol românesc cu miză științifică. În 2010, paleontologii au descris în Transilvania un dinozaur numit Balaur bondoc, adică „balaurul îndesat”. A trăit acum aproximativ 70 de milioane de ani, pe fosta insulă Hațeg, iar numele vine direct din folclor.
La început, animalul a fost considerat rudă cu Velociraptor. O analiză publicată în 2015 l-a mutat mai aproape de păsări și l-a descris ca pe un animal care nu mai putea zbura.
