Aproape orice frizerie are lângă ușă un stâlp care se rotește lin, cu dungi roșii, albe și, adesea, albastre. Puțini clienți se opresc să se întrebe de unde vine semnul. Stâlpul de frizerie nu e doar decor: explicația ține de o perioadă în care bărbierul făcea și mici operații, nu doar tunsori și bărbierit.
Bărbierul care ținea și bisturiul
În Evul Mediu european, bărbierul nu se ocupa doar de păr. Era, în același timp, ceea ce istoricii medicinei numesc bărbier-chirurg: scotea dinți, îngrijea răni superficiale și practica sângerarea, o metodă veche prin care se credea că boala poate fi „scoasă” din corp odată cu o parte din sânge.
Primele urme ale acestei meserii duble apar în jurul anului 1000, în mănăstiri. Călugării trebuiau să poarte tonsura, așa că aveau nevoie de cineva priceput cu lama, iar aceeași persoană se ocupa adesea și de sângerările periodice cerute de regulile monahale.
Roșu pentru sânge, alb pentru bandaje
Procedura de sângerare presupunea ca pacientul să strângă în mână un băț sau o bară, pentru ca venele să iasă mai bine în evidență. După operație, fâșiile de pânză folosite ca bandaje, unele curate, altele înroșite de sânge, erau spălate și puse la uscat chiar pe bara respectivă, în fața prăvăliei.
Vântul le răsucea în jurul barei, formând un model în spirală. Cu timpul, bărbierii au renunțat la pânzele adevărate și au pictat același model direct pe un stâlp de lemn: roșu pentru sânge, alb pentru bandaje. Semnul era ușor de recunoscut, inclusiv de un public care, în mare parte, nu știa să citească.
Albastrul, o poveste pe care istoricii nu au lămurit-o
În cea mai mare parte a Europei, stâlpul a rămas doar roșu cu alb. Dunga albastră apare de regulă în Statele Unite, iar originea ei stârnește în continuare discuții între istorici.
O primă explicație vine din Anglia secolului al XVI-lea: în 1540, regele Henric al VIII-lea a unit breasla bărbierilor cu cea a chirurgilor într-o singură companie, iar un regulament ar fi impus culori diferite pentru fiecare categorie: albastru cu alb pentru bărbierii obișnuiți, roșu cu alb pentru cei care aveau voie să opereze. Dacă lucrurile au stat așa, albastrul exista pe stâlpii englezești cu mult înainte ca Statele Unite să apară pe hartă.
O a doua explicație spune că albastrul a fost adăugat abia în America, ca un omagiu adus culorilor drapelului național. A treia teorie leagă albastrul de venele prin care circulă sângele venos, în contrast cu roșul sângelui arterial. Publicații de istorie precum Mental Floss sau The Collector prezintă toate cele trei variante, fără să o declare pe niciuna drept singura adevărată.
1745, anul în care meseriile s-au despărțit
Legătura oficială dintre bărbierit și chirurgie s-a rupt la mijlocul secolului al XVIII-lea. Franța a separat prin lege cele două meserii în 1743, iar Anglia a făcut același pas în 1745, când chirurgii și-au format propria organizație și au renunțat definitiv la foarfecă.
Bărbierii au rămas cu tunsul și bărbieritul, dar au păstrat stâlpul colorat ca semn distinctiv, chiar dacă acesta nu mai descria niciun serviciu medical real.
Un semn care a supraviețuit meseriei pe care o descria
Un detaliu mai puțin cunoscut: mulți stâlpi rotitori sunt construiți astfel încât dunga roșie să pară că „curge” în jos, exact în direcția în care ar circula sângele într-un braț. Alegerea nu e întâmplătoare, ci o convenție de design păstrată din generație în generație.
În Statele Unite, cea mai mare parte a stâlpilor rotitori vânduți din anii 1950 încoace poartă semnătura unei singure companii, William Marvy, din St. Paul, Minnesota. Modelele ei, cu cilindru rezistent și structură metalică, au ajuns în frizerii din toată lumea, inclusiv, potrivit unor relatări, în cea a Casei Albe.
Azi, niciun frizer nu mai scoate dinți și nu mai practică sângerări. Stâlpul roșu, alb și, uneori, albastru a rămas totuși la locul lui, ca o relicvă discretă a unei meserii care, cândva, ținea deopotrivă foarfeca și bisturiul.
