Filmele Noului Val Românesc au adunat, în ultimii douăzeci de ani, premii la Cannes, Berlin și Veneția. Publicul, în schimb, le suportă cu greu. Pe internet circulă des gluma despre actorul care „mănâncă o ciorbă 8 minute". Scena din „Polițist, adjectiv", filmul lui Corneliu Porumboiu din 2009, este găsită de public ca fiind lipsită de orice simț artistic. De când să mănânci o ciorbă este artă? Nu se încadrează nici măcar în categoria frânturilor de realitate unde sunt acceptate asemenea convenții regizorale.
Să apelezi la ritmul lent în neștire, nu transformă mediocritatea în revelație
Un cadru lung poate fi o alegere artistică. Poate fi, la fel de ușor, un mod de a scurta programul de filmare: lași actorii să joace minute în șir, fără nicio schimbare de unghi, și etichetezi ulterior rezultatul drept viziune de autor. Diferența nu ține de durata cadrului, ci de faptul că, în al doilea caz, regizorul filmează identic o ceartă în familie și o discuție despre vreme. Rezultatul e o monotonie pe care nimeni n-a cerut-o.
„Polițist, adjectiv" își asumă, de la primele minute, un ritm lent, coerent cu tema anchetei birocratice. Exact de-aia nu mai are cum să marcheze momentele importante: vizual, nu se schimbă nimic, niciodată. Aceeași monotonie domină și scene din „Marți, după Crăciun" (Radu Muntean, 2010), unde o discuție banală și o confruntare emoțională majoră primesc exact aceeași distanță de cameră și aceeași durată. Și „Sieranevada" (Cristi Puiu, 2016) deschide filmul cu un cadru de aproape șapte minute în care nu se întâmplă, practic, nimic: o mașină parcată neregulamentar blochează strada, un șofer claxonează, iar personajul principal întârzie să iasă din bloc. Regizorul nu face nicio diferență între ce contează și ce nu, iar rezultatul se vede pe ecran.
Dovada că se poate altfel: R.M.N.
Contraexemplul vine tot din curtea românească. „R.M.N.", filmul lui Cristian Mungiu din 2022, conține o secvență de aproape 17 minute, într-un singur cadru, în care o adunare sătească alunecă vizibil spre discurs xenofob. Mungiu a spus clar, într-un interviu pentru revista britanică AnOther, că alegerea ține de respectarea timpului real al scenei, nu de comoditate. Cadrul lung nu e aici o scuză, e o armă: funcționează pentru că restul filmului nu-l repetă mecanic, iar tensiunea chiar crește de la un minut la altul.
Faptul că următorul exemplu vine dintr-o cinematografie străină nu slăbește argumentul, dimpotrivă. A învăța meserie din alte culturi nu e o înjosire, e exact ce le lipsește multor producții românești cu pretenții de Oscar. O parte dintre ele trăiesc într-o bulă confortabilă, nederanjate de nimeni în afara cercului care le-a lansat, iar premiile câștigate le fac, de fapt, un deserviciu: le confirmă impresia că ceea ce fac e revelator, când, în realitate, rezultatul e plictisitor și lipsit de substanță. Publicul nu vrea să încerce să simtă ceva la vizionare, vrea să simtă cu adevărat, iar diferența asta nu ține de proveniența geografică a unei tehnici, ci cu motivul din spatele fiecărei alegeri de montaj.
Același principiu apare în scena inundației din „Parasite" (Bong Joon-ho, 2019): montajul taie scurt și des exact în momentul în care personajele coboară, la propriu, spre partea inferioară a orașului. Ritmul tăieturilor urmează dezastrul, nu invers. Tehnica diferă complet de cea din R.M.N., un cadru continuu față de zeci de tăieturi, dar principiul e identic: forma se mișcă odată cu miza. De asta niciunul dintre cele două filme nu devine chin la vizionare.
Vinovată nu e durata cadrului, ci lipsa oricărei alegeri
Un limbaj vizual are sens doar prin contrast. Un film care refuză sistematic orice contrast se pedepsește singur: spectatorul nu mai primește niciun indiciu despre unde să-și îndrepte atenția, așa că se uită la ceas.
Nu e o coincidență că filmele românești cel mai lăudate în afara granițelor, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" (Palme d'Or, 2007) și „R.M.N.", sunt tocmai cele în care regizorii au făcut alegeri limpezi despre unde pun o tăietură și unde o refuză cu bună știință. Nu cele în care camera stă degeaba de la prima secundă a filmului până la ultima.
Dacă vrei și cronici punctuale ale unor producții recente, am scris separat despre „Silent Friend", o meditație cinematografică asupra timpului și despre „Valoare sentimentală", un alt exemplu de film românesc de festival.
Nu e nevoie de montaj american, e nevoie de curaj
Nimeni nu cere regizorilor români să transforme cinema-ul de autor într-un trailer tăiat din două în două secunde. Cadrul lung nu e un accesoriu de care trebuie să te dezici, e un instrument legitim, cu condiția să-l folosești cu un scop. Miza reală e alta: un cadru lung motivat de tensiunea scenei e cinema. Un cadru lung întins peste tot, din inerție sau din grabă de producție, e doar o mască elegantă pentru absența unei decizii regizorale. Publicul o simte, chiar dacă premiile de la festivaluri n-o penalizează niciodată.
