Am fost o singură dată la un concert cu Metallica, în 1999, când au cântat pentru prima oară în România, la București, și Hetfield a zis: „Hello, Budapest!”
L-am iertat pentru că Budapesta e tot cu „B”, iar Bențoaia, bunică-mea, fie iertată, unguroaică în partea de sus a ființei ei, nu s-ar fi supărat defel. „Jó napot kívánok”, le-ar fi zis și-ar fi chiuit ca la ea, pe la Bihor. 🙂
Mă rog, să revin!
Îmi amintesc că eram atât de fericită! Tremuram de emoție și nerăbdare. „Mamăăă, o să-i văd pe iubiții mei. Yaaaaah!”
Nu, biletul nu mi-l cumpărasem eu, ci un prieten. Chiar dacă lucram la Radio 21 pe vremea aceea, nu aveam bani mai deloc, salariul meu era mult prea mic.
În acea zi a fost o căldură infernală. Plecasem direct de la redacție ca să mă întâlnesc la Universitate cu frate-miu. În troleu, care era full, abia mă puteam mișca, au curs apele pe mine șiroaie. Când am coborât, parcă ieșisem din cadă. Tricoul era ud.
La intrarea pe stadionul Lia Manoliu — (23 August, pentru nostalgicii ceaușiști) — ne aștepta gașca de prieteni: Cosmin-Ramirez, „văru’ Sebi” Leahu, Fritz, Elena și… încă cineva, dar am uitat cine. Hihihi!
A început paranghelia de sunete, artificii, lumini și… urlete. Zbierau rockerii mei ca loviți de streche, vă dați seama ce bucurie pe ei să-și vadă idolii în carne și oase? „Băăă, e Hetfield, băăă!”
Pentru că nu vedeam nimic, fiind mică — doar mă știți, nu? — băieții mei m-au ținut în cârcă. Când obosea Sebi, mă urcam pe umerii lui Fritz. „Fodorino, dă-te jos că m-ai deșelat!”
Când se odihnea Fritz, mă lua Grasu, care, evident, mă certa: „Nu te mai hâțâna așa, că-mi rupi gâtul!”
Bine, am căzut de vreo trei ori, dar nu mai conta, jos oricum era iarbă, iar distanța nu era colosală.
Am cântat, am zbierat, am dansat până noaptea. „The Unforgiven”, „Nothing Else Matters”, „Seek and Destroy” sau „Master of Puppets”… De toate pentru toți!
Ce să vă mai zic? A fost cel mai mișto concert la care am fost vreodată! Mi-a plăcut la maximum și n-am să-l uit toată viața. Așa cum nu mi-am uitat nici prietenii de atunci. Ei nu mai sunt ĂIA, s-au schimbat mult, aproape că nu-i mai cunosc, dar în sufletul meu ei au rămas acolo: tineri, nebuni și ai mei.
Azi nu mai merg la Metallica. Nici n-am nevoie. I-am văzut în ’99 și mi-e de-ajuns.
„So close, no matter how far
Couldn’t be much more from the heart
Forever trusting who we are
And nothing else matters”
DFM 13 mai 2026
