Prima dată am auzit imnul „Trăiască Regele” pe la șapte ani. Locuiam pe strada Petru Maior, într-o lume fabuloasă, argintie și plină de miresme.
Nu știam cine este acel rege. Habar n-aveam! Nu știam nici ce este un imn. Credeam că e un cântec ca orice altul, numai că e mai serios și trebuie să fii frumos îmbrăcat când îl cânți.
Bunică-mea, Bențoaia, uda florile din grădină și-l cânta mereu dimineața. Pronunța „reajele”, nu „regele”. Dar, de când a aruncat tataia după ea cu un aparat de radio Pescăruș, care evident s-a făcut țăndări, – taman când un crainic zicea ceva de vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu la Complexul de Creștere a Porcilor (Comsuin) Fetești -, a înlocuit cuvântul cu „alaila-lalala”.
Însă uita mereu, și iar se întorcea la „reje”.
Nu numai că-i plăcea la nebunie, dar faptul că-l enerva până la colaps pe socialistul de tataia o întinerea cu cel puțin un deceniu.
Când auzea că nevastă-sa iar îl preamărește pe rege, tataia, roșu la față de furie, se pornea și el pe cântat „Privesc din Doftana”, cu o voce gravă, bas-pedală, de vibrau și boabele-n gușa găinilor, iar guguștiucii uitau să mai zboare-n cer.
„Puternici și tineri și plini de avânt/ Cerut-am noi muncă și-un loc pe pământ/ Dar nu ne lăsară ciocoii pe noi/ Și-n lupta cea grea am căzut amândoi.”
Bențoaia se înfoia și răspundea răzbunătoare, zbierând subțire, ca la ea, la horă, în Bihor: „Uuuiuu-iu-iu-iuuu/ Fie Domn glorios/ Fie peste noi/ Uuuiuuu-iu-iu-iu/ Fie-n veci norocos/ În război. Aaaaalaaai-laaa.”
Totuși, și-a dat seamă ca ar putea avea probleme cu vecinii turnători la Securitate, că erau și din ăștia prin zonă.
Așadar, Bențoaia, șmecheră, înlocuia versurile de la „Trăiască regele” — versuri care le dădeau borșul pe nas comuniștilor, de necaz — cu un „alaaai-laaa” sau „uiuiuiuuu” transilvănean. Era un spectacol grandios, un spirit de frondă! Lipseau artificiile. Mă distram de numa-numa. 🙂
În loc de „Trăiască regele”, ea zicea: „Tră-ia-scă alaaaai-laaa! În pace și oooo-noooor!”
Apoi lansa un „Bassza meg, idióta!” spre direcția lui tataie, care urla rușinat, ca s-o acopere: „Acum stau în fiare, bătut și flămând/ Ea zace bolnavă, abia răsuflând./ Călăii ne-omoară în ghearele lor/ Să nu ne întoarcem ‘napoi la popooooor.”
Dar nu reușea. Bențoaia era the best!
Mai uda nițel: țâââșșș-țâââș, și iar o lua de la cap: „Trăăă-ia-scăăă aaaalai-laaaa, în pace și oooo-nooor!”
M-am dus la tata și l-am întrebat: „Ce cântec e ăsta așa de frumos? Și de ce tataia se supără mereu când îl cântă Bențoaia?”
Tata era la a patra bere în ziua aia și avea un chef nebun de discuții. A zâmbit, m-a luat în brațe și mi-a spus: „Dani, pe vremuri, când eram eu mic și ea tânără, la conducerea țării era un rege. Ăsta este imnul lui. Nu e voie să vorbești despre el, nici să-l cânți, pentru că ne bagă la pușcărie!”
Atâta i-a trebuit!
Am început atacul la foc automat: „Dar Bențoaia de ce cântă? Și unde e regele acum? Era frumos? Era înalt? Cât de înalt? Avea părul lung? Avea coroană? L-ai văzut? Avea și o regină? Cum era? O iubea? Purta pantofi din aur? Cu toc sau fără? Prințesele unde sunt? Le-ai văzut? Ce fel de rochițe au? De ce nu avem voie să cântăm cântecul lui? De ce ne bagă la pușcărie?”
Bietul tata! Regreta enorm că nu și-a ținut gura, mi-a spus peste ani. A riscat. Mai ales cu o fetiță ca mine! A explicat el ceva atunci, dar nu prea am înțeles mare lucru, eram copil. Ha! Și ce mai copil! Pericol public! Napalm.
Apoi mi-a povestit, ca să mă scoată din zona de întrebări, că își amintește cum l-a dus Bențoaia, când era mic, la parada de ziua Regelui, unde era multă lume cu flori în mâini. Când a trecut prin fața lor, au îngenunchiat cu toții, iar bunică-mea i-a pus tatei, sub genunchi, basca din catifea, ca să nu-l doară.
„Și atunci ați cântat?”
„Da! Atunci era voie! Acum, nu!”
Esențial era să nu cânt și eu, dar ce credeți, că am ascultat?
Cântam de sălta rochița pe mine, de fiecare dată când aveam chef.
Combinam „Bălălău” cu „Doftana” și „Money, Money, Money” (ABBA) cu „Trăiască Regele”. Ieșea ceva de genul: „Mani, mani, manii, iță a hani, na-nanana-naa, pri-veeeesc diiin Dooof-tanaaa prin graaa-tii de fier, trăăă-iască la-la-laaaa, în pace și ooo-nooor, de țaaa-răăă iubitooor, Bălălău, băiatul mamii, ți-a mâncat fetele banii…”
Într-o zi, m-a auzit mama și mi-a tras o bătaie de n-am mai putut sta jos vreo trei zile. Suspinam și o priveam cu frică.
De atunci, nu l-am mai cântat decât în gând și… după 1989.
Azi, când ascult „Trăiască Regele”, mă emoționez profund, îl văd cu ochii minții pe Mihai I, dar îmi apare pe fundal și Bențoaia, cu furtunul în mână, râzând cu gura până la urechi, încercând să acopere oroarea comunistă cu un imn interzis.
DFM 10 mai 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog,
poți să-mi oferi un mic cadou, aici:
