Socialiștii nu merg în Rai?
Când tataia Săndulescu s-a dus de pe lumea asta, nu mai era niciun anotimp. Pur și simplu, se opriseră toate din mers. Nu știu dacă era vară, iarnă sau septembrie… Pentru că a murit rapid, atunci când nu mă așteptam.
De durere, amorțisem, nu simțeam nimic. Absolut nimic. Afară de o uimire stranie care îmi îngheța carnea pe mine.
Știam că e „o țâră bolund la rinichi”, dar lua un tratament, „ni așe on pumn dă buline”, cum ne zicea Bențoaia, și părea că e bine.
Ziua aia a fost ca un fulger. Ca un junghi în inimă:
„A murit tataia Săndulescu!”, a zis tata și am fugit imediat la el.
Se învârteau toate cu mine. Casa, copacii, autobuzul, cerul care era gol, gol, fără nimic. Nici nori, nici păsări. Soarele căzuse, zăcea beat pe sub mese, la crâșmă, luna țopăia ca o nebună pe umerii buncă-mii Bențoaia care nu scotea o lacrimă, dar ștergea încontinuu o icoană de praf și ofta.
Avea o icoană mare, minunată, aproape vie, pictată pe lemn, cu Mântuitorul privind trist spre cer.
Era o copie după o pictură, mi-a zis tata autorul, dar am uitat numele. Iisus era frumos de tot și-mi era frică de el. O temă fierbinte și curioasă.
Vă jur că Bențoaia n-a plâns deloc, deloc, de parcă tataia plecase nițel până la Tutungerie și se întorcea mai încolo. „Jaj, Istnem, ni le iel, gândiești că doarme!”, zicea.
Dar tataia le soilea de-a binelea, definitiv. Nu avea să mai deschidă ochii niciodată. Nu i se ridica pieptul, m-am uitat atentă, atentă. Nu clipea, nu se prefăcea. Dormea râzând mort. Oare ce-o fi visat când a murit? Pe cine? Ce-a văzut?
„Mno, Picuță, io abia mă-nturnasem dă la madam Goldman”, îi povestea bunică-mea tatei care-i aprindea o lumânare lui tataia cel zâmbitor.
„I-am dus nește ață dă macrameu, lucră la un tișlaifer, i s-o terminat a iei și mi-o cerut! Jorjică iera bine, fuma, că i-am zâs: Jézus és Mária, țâpă țâgara ceea, că ți-o vâr în tuhăs! Da iel tăt trăjea așe, dân ie.”
În timp ce povestea stând lângă patul pe care era întins tataia, Bențoaia, după ce pusese icoana pe pieptul mortului, dădea din mâini ca apucata, vorbea mai mult din palme, de parcă am fi fost surdo-muți și cuvintele ei erau prea sărace ca să ne facă să înțelegem ce s-a întâmplat.
Când s-a întors de la doamna Goldman, l-a găsit pe tataia cu țigara între buze. I se stinsese și o ținea așa, de parcă urma să mai tragă un fum. S-a speriat și l-a luat la boscorodit, ce i-o fi zis, ea știa, dar bănuiam că l-a luat la trei-păzește: „Tulai, Doamnie, Jorjică, iești betag? N-ai mintie niși cât o găină proastă, Bassza meg, bolândule! Dormi cu țâgara-n bot!”
Și a dat să i-o scoată, așa cum o făcuse de atâtea ori. Când l-a atins, s-a speriat, dar nu mult. Tataia era rece și ea a înțeles că a murit.
A fugit în bucătărie și a căutat o lumânare. A aprins-o, i-a pus-o la cap și ne-a dat nouă telefon.
„Haidați, că Jorjică-i gata!”
Când am ajuns noi, (veneam din Militari, ne mutaserăm) tataia era îmbrăcat la costum negru, avea o cămașă albă și cravată. Aștepta coșciugul.
Mai veniseră câteva vecine, care plângeau și-l lăudau că „ce om bun a fost, că ce păcat c-a murit așa, era încă tânăr”, „uite-l, tu, Flori, că râde! Parcă-l văd că se scoală și cere apă!”.
Eu le priveam buimacă. Nu știam ce să fac.
„Du-tie să-ți iei rămas bun dă la tactu-marele, ni le iel cât îi die fercheș, gândiești că pleacă la șpectacol!”, m-a împins Bențoaia cu degetul.
„Și ce să-i zic?”, am întrebat-o.
Dar Bențoaia nu mă mai auzea, pentru că în clipa aia a venit preotul, împreună cu niște bărbați care au adus coșciugul și crucea. A ieșit în grabă.
L-am privit încă o dată pe tataia și în clipa aia mi s-a părut că zâmbește și mai mult. Eram convinsă că e în raiul socialist de gât cu Gheorghiu-Dej și o pun împreună de-o revoluție devastatoare, culeg iasomie, beau bere la halbă și lipesc afișe pe ziduri.
Când i-am spus tatei ce cred, și-a aprins o țigară, apoi m-a mângâiat pe cap. „Socialiștii nu merg în Rai, Dani!”
„Dar unde?”
DFM 2 decembrie 2025
