Veselia lui Gyuri Bacsi.
Madam Feri locuia pe strada noastră și am păstrat-o în amintirea mea ca pe un cireș înflorit. Căci, ea, unguroaica, Rosza néni, cea care vorbea stâlcit românește, de mă făcea să râd în hohote și lacrimi, avea un suflet bun, cum rar am mai întâlnit. Dacă era frig, mă încălzea, dacă era cald, mă răcorea.
„Jaj, Istenem, no, inde imblă copilurile tău?”, o întreba ea pe Bențoaia, bunică‑mea, despre mine, iar eu izbucneam într‑un râs sălbatic.
Erau prietene bune, mai ales că vorbeau în maghiară, ca să nu înțeleg eu ce zic, pentru că eram bolundă și „rosgherek”.
Femeia asta fusese de o frumusețe încredibilă în tinerețe. Roșcată, aurie, cu ochii albaștri, micuță, cu un zâmbet ca al actrițelor de cinema. Rozsa, draga de ea! Singura mărturie a splendorii care a fost era într‑o fotografie sepia, cu marginile zimțate, pe care se spârcâiseră muștele într‑o mare veselie. O ținea pe perete în loc de icoană și se închina la ea.
Timpul, viața și alcoolul, toți trei, ca niște nemernici, au dat‑o cu capul de pereți și au transformat‑o într‑o epavă. Umflată, cu cicatrici pe brațe și pe la gât, buhăită, mereu duhnind a șnaps, madam Feri era captivă într‑o lume pe care noi, oamenii normali nu o vedeam, prinsă între trecut și prezentul care o durea când era trează. Doar ochii și‑i păstrase vii și extraordinar de albaștri.
Nu cred că avea școală, dar știu că lucrase la Apaca, colegă cu Bențoaia. O și auzeam în zilele de vară, pustii și încremenite, cum coase la mașină: tâctâctâtâc. Din asta trăia, nu știu dacă avea pensie. Îmi croise și mie o rochiță ungurească, minunată, cu șorțuleț alb, mânecuțe bufante. Eram ca o păpușică, dar cu un cap de băiețel.
Stătea cu ușile vraiște, poarta era deschisă mereu, „Nem, ușile închisă la mine niciodată. Nu fură la mine.”
Cât am locuit eu pe strada Petru Maior, nu am văzut‑o îmbrăcată în altceva decât într‑o rochie sac, care avea o culoare imposibilă: nici verde, nici maro, nici bej, dar nici gri. În picioare purta mereu „păpuci”, de unde răsăreau niște degete de care‑mi era teamă: sucite, strâmbe, cu unghii negre, de vrăjitoare.
Povestea Bențoaia, dar numai după ce se trotila cu palincă, că Rozsa néni avusese cinci copii care i‑au murit într‑un incendiu. Dar nu în București, ci într‑un sat de pe lângă Iteu, nu‑mi mai amintesc numele. Roza, în disperare, a intrat în flăcări ca să‑și scoată pruncii. De atunci, avea arsurile alea cumplite pe trup, dar mai ales în suflet. Zile în șir a așteptat să se domolească jarul, apoi, cu degetele încă rănite, și‑a scos singură copiii din scrum și i‑a îngropat. Bărbatul ei, Gyuri, înnebunise de tot, dar ea nu l‑a părăsit, l‑a cărat după ea ca pe un obiect de care nu se putea despărți.
Nu era un bolnav violent, dar nu zicea nimic, tăcea, mânca, își făcea nevoile și dormea. Când l‑am cunoscut eu, bietul om, bătrân, slab paralizase de la brâu în jos, iar Feri neni îl pusese într‑un scaun cu rotile, antic și ruginit, care scârțâia teribil când îl plimba pe stradă. Mi se părea ciudat cum îl ducea în brațe ca pe un bebeluș decrepit.
Gyuri avea o față uluită, de parcă ceva îl speriase îngrozitor sau vedea el ceva, ce noi nu puteam. Nu zâmbea, nu plângea. Era doar uluit. „Mno, așe o rămas iel dă când fu nenorocirea cu pruncii. Îi beteag, să nu aud că îl batjocorești, că dracu‑i al tău! Tu fă o faptă bună!”, mă dăscălea Bențoaia, știind ce‑mi poate pielea.
Mie, sinceră să fiu, mi se făcuse milă de el, și voiam să‑l fac să zâmbească, măcar puțin, la un colț de gură, așa…
