România…
Un grup de 42 de parlamentari din mai multe formațiuni – printre care AUR, S.O.S. România și Partidul Oamenilor Tineri – a depus la Senat un proiect de lege care propune abrogarea actelor normative ce interzic organizațiile și simbolurile fasciste, rasiste sau xenofobe.
Inițiativa vizează inclusiv legislația care sancționează promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid sau crime de război.
Dar întrebarea esențială este: de ce acum și cu ce consecințe?
Libertate de exprimare sau o „gogoașă” periculoasă?
Inițiatorii susțin că aceste legi limitează libertatea de exprimare.
Dar este libertatea de exprimare absolută? Poate ea justifica promovarea unor ideologii care au dus la milioane de morți? Ideologii care te ucid doar pentru că ești evreu, țigan sau ai alte idei decât susținătorii acestor violențe?
Adolf Hitler este responsabil pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial și pentru Holocaust, în care au murit aproximativ 6 milioane de evrei și zeci de milioane de oameni în total.
În România, Nicolae Ceaușescu a condus un regim marcat de control total și represiune, în care populația era supravegheată, iar libertățile erau drastic limitate.
A vorbi despre aceste realități nu înseamnă a cenzura opinia, ci a înțelege istoria.
Ce se întâmplă dacă aceste legi dispar?
Este o întrebare pe care societatea trebuie să și-o pună serios:
- Vom vedea simboluri naziste sau legionare în spațiul public?
- Va deveni acceptabil salutul nazist sau promovarea unor figuri precum Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima?
- Vor fi tolerate discursuri de ură în numele „libertății”?
- Se va ajunge ca oamenii să fie intimidați pentru că nu împărtășesc idei extremiste?
Acestea nu sunt exagerări, ci întrebări legitime într-un context european în care extremismul a produs deja tragedii istorice majore.
Ce învață copiii din asta?
Poate cea mai importantă întrebare: ce model oferim generațiilor tinere?
Dacă eliminăm barierele legale împotriva propagandei extremiste, riscăm să transmitem că astfel de ideologii sunt acceptabile sau chiar „normale”.
Educația nu înseamnă doar libertate, ci și responsabilitate. Iar istoria nu este un moft – este o lecție dureroasă, plătită cu milioane de vieți.
Îi învățăm că era bine pe vremea lui Ceaușescu? Că Sima și Codreanu au fost niște eroi ai neamului? Îi mințim că România era o țară „ca soarele de pe cer” și că au venit „progresiștii”, „sorosiștii”, „trotinetiștii” și „nicușoriștii” și le-au furat-o? Le-au distrus-o și vândut-o dușmanilor poporului?
Are cineva nebunia asta în el? Își poate asuma cineva asemenea prostie?
O dezbatere care nu trebuie tratată superficial
România nu este izolată. Este o parte a unei Europe care a construit, după război, mecanisme clare pentru a preveni repetarea trecutului.
Legile care interzic simbolurile fasciste nu sunt întâmplătoare. Ele există tocmai pentru a evita revenirea unor ideologii care au distrus societăți întregi.
Așadar, discuția nu este despre cenzură, ci despre limitele necesare ale libertății într-o societate democratică.
Întrebarea finală: evoluăm sau ne întoarcem în trecut?
Suntem într-un punct în care trebuie să alegem: continuăm să învățăm din istorie sau riscăm să repetăm greșelile ei?
Libertatea de exprimare este esențială! Dar fără responsabilitate și fără memorie istorică, ea poate deveni un instrument periculos.
DFM 31 martie 2026
