Amnezia…
Istoria României nu este o suită de întâmplări, ci o spirală a traumei colective. Ne amăgim că am învățat din trecut, dar de fapt ne rotim, ca disperații, în același cerc vicios: prostie ridicată la rang de virtute, impostură recompensată cu funcții și ticăloșie acoperită de tăcere.
Azi, ca și în anii ’50, ni se servește spectacolul grotesc al periferiei sociale care devine normă, al unei revolte mocnite a neputincioșilor împotriva celor care știu, pot și vor.
Bunicii noștri — cei care mai trăiesc — nu au uitat. Și ne-au povestit. Au văzut, cu ochii lor, cum bețivul satului era numit primar, cum gospodarii erau înjurați și deposedați, cum intelectualii erau vânați și arestați. Nu pentru că greșiseră cu ceva, ci pentru că existau. Pentru că, în lumea celor reduși la instinct, gândirea lucidă e un pericol mortal.
Și azi vedem cum prostia agresivă, țipătoare, bine conectată la rețelele de manipulare, urcă rapid scara puterii, în timp ce decența, rațiunea și competența sunt exilate în colțuri tot mai tăcute ale societății.
Aceste realități nu sunt doar niște analogii literare. Sunt repetări ale unei istorii recente, din care România a ieșit cu greu și pe jumătate trează. Cei care aplaudă astăzi icoane și slogane pseudo-creștine, uită că părinții și bunicii lor aplaudau, la fel de entuziast, pancartele cu Stalin și lozincile despre „luptele de clasă”. Dacă atunci dușmanul era „chiaburul”, azi e „străinul”, „coruptul intelectualist”, „vânzătorul de țară”, „soroșistul”.
Dar ce este cel mai grav e că în spatele acestei noi revolte populare se ascunde o rușinoasă amnezie istorică. Pe rețele sociale, nostalgici de toate vârstele suspină după un trecut pe care nu l-au înțeles niciodată. O poză veche cu o familie stând sub o boltă de viță de vie devine pretext pentru a reinventa comunismul ca epocă de aur. Ei spun: „Eram fericiți, aveam de muncă, trăiam în familie”. Dar uită cozile la pâine, frigul din case, lipsa de libertate, spaima permanentă de a spune ceva greșit. (De ce?)
