Lilica era mai mare decât mine cu trei ani. Locuia la un etaj inferior, în blocul urât din Melinești.
Clădirea cu patru etaje părea un șobolan imens, cu zeci de ochi care mă priveau fix. Rareori ieșeam afară singură, așa că mă duceam la Lilica. Era frumoasă, înăltuță, slăbuță și cu părul lung până la brâu. Îi împletea mama ei două cozi groase ca niște funii.
Îmi plăcea de ea pentru că orice prostie i-aș fi propus, ea accepta bucuroasă. Dacă îi ziceam să aruncăm cu cartofi de la fereastră, era de acord. Dacă îi spuneam să ne luptăm cu păpușile, ne băteam până le rupeam capetele. Dacă o rugam să dăm drumul la apa de la cadă și să intrăm îmbrăcate, accepta.
Ne uitam împreună la desene animate, la Mihaela, ne dădeam cu ruj roșu pe ochi, pe buze, pe brațe (desenam rachete) și mă lăsa să sar în patul ei până oboseam. Ce bucurie pentru o fetiță de patru ani!
Lilica avea un recamier cu arcuri nemaipomenite (au fost până le-am „aranjat” eu!) care te aruncau sus de tot. Părinții ei se supărau de fiecare dată când o vizitam și, credeți-mă, nu pricepeam de ce. Ce mare crimă făceam? 😉
Mama ei îl oprea pe tata mereu:
„Mă, Pompilică, mă! Spune-i tu să fie mai cuminte, o învață la rele pe Lilica mea care-i cuminte ca un înger. Unde-o pui, acolo stă! Cum vine nebuna de fiică-ta, parcă bagă dracii în fiică-mea. Tu știi că mi-au mâzgălit pereții cu ruj? Au desenat pe tot holul floricele și prințese care se pișe cu jet și au țâțe pe cap? Nu mai zic de faptul că tot fiică-ta mi-a vărsat toată făina pe fereastră, ca să ningă afară! De unde-i vin, domne, ideile astea?!”
Tata abia se abținea să nu izbucnească în râs. „Sărut-mâna, daa. O să vorbesc cu ea…”
Mama Lilicăi nu se oprea din reclamații. Punea mâinile în șold și își mai aducea aminte de câte ceva:
„Ți-am zis că au deșertat tot șamponul în cadă, să facă nori? Auzi tu!! Fiică-ta crede că norii sunt din spumă. Mi-au distrus casa! L-au inundat pe vecinul Păncică, ăla mă pune să-i zugrăvesc baia acu. Păi se poate?”
În fine, n-o mai lungesc cu reclamațiile femeii. Tata m-a certat, de formă, și mi-a explicat că nu e bine ceea ce făceam, că trebuie să fiu mai cuminte, să desenez pe hârtie, nu pe pereții oamenilor.
„Dacă nu mă asculți, nu te mai las la Lilica! Și nici pe ea la noi n-o mai primesc!”
Îmbufnată, am promis că o să fiu cuminte. Dar până a doua zi, am uitat, doar mă știți! 🙂
Și, pentru că era vară, mi-a venit ideea să împodobim bradul. Lili avea unul din plastic. Bun! Scoatem cu greu bradul dintr-o debara, căutăm globurile, beteala și… hopaaa! Ce sunt astea?
Lilica avea lumânărele adevărate, roșii, galbene, albastre sau argintii, din acelea care se prindeau de crenguțe cu clipsuri de metal. „Aaa, uuuuu, ieeeeeeee! Uraaa! Lilicoo, trebuie să ni le punem în păr”, îi zic fetei, care deja împodobise brăduțul.
„Nu! Nu avem voie cu lumânările! Nici cu focul. O să mă bată mama.” scâncea Lilica.
