Oamenii harnici au devenit dușmanii poporului, iar putorile și delatorii- șefi peste ei. Vi se pare cunoscut scenariul, azi?
Istoria noastră recentă ascunde un capitol care încă doare: anii în care minciuna, manipularea și lipsa de educație au fost transformate în arme politice. Era epoca în care adevărul se spărgea sub bocancul propagandei, iar oamenii harnici deveneau „dușmani ai poporului” doar pentru că refuzau să-și lase pământul și sudoarea pe mâna unor străini în numele egalității forțate.
Țăranii gospodari au devenit peste noapte drept „chiaburi”, oameni periculoși
În satele României, colectivizarea nu a fost o reformă, ci o strivire, o operațiune condusă cu brutalitate, în care bătaia, umilința și frica au fost metode oficiale de „convingere”. Țăranii gospodari — cei care se trezeau înaintea zorilor și adormeau după ce se stingea lumina satului — au fost etichetați peste noapte drept „chiaburi”, oameni periculoși, deși singura lor „vină” era că munceau mai mult decât ceilalți.
Pământul, animalele, uneltele — tot ce clădiseră prin trudă — le erau smulse cu forța. Cine nu ceda, era anchetat, bătut, aruncat în temnițe sau pur și simplu dispărea. Filmul lui Nicolae Mărgineanu, „Undeva în Est”, surprinde crud această ruptură de destin: momentul în care nedreptatea devine lege, iar demnitatea devine un risc de moarte.
Putorile satului, bețivii, delatorii, nulitățile au devenit brusc „exemplari”
Dar tragedia nu s-a oprit la loviturile fizice. Comuniștii au încurajat răsturnarea valorilor morale. Oamenii lipsiți de direcție, putorile satului, bețivii, delatorii, infractorii, cei care își risipiseră zilele în nepăsare, cei care nu reușiseră să construiască nimic, au devenit brusc „exemplari”, pentru că erau primii dispuși să repete lozincile partidului. Turnătoria a devenit virtute. Cariera se obținea prin obediență, nu prin pricepere. Munca nu mai valora nimic, iar neputința era ridicată la rang de model.
Pentru unii, regimul a fost o răzbunare împotriva propriei mediocrități: comunismul le-a oferit iluzia că pot fi egali cu cei care munciseră toată viața fără să facă vreun efort să se ridice la același nivel.
Așa s-a născut egalitatea falsă, cea care nu ridica pe nimeni, ci doar tăia vârfurile.
Deși au trecut aproape opt decenii, urmele ei se văd și astăzi
Comuniștii au propovăduit ideea că toți trebuie să aibă la fel, indiferent cât muncesc. Iar în loc ca cei care nu-și găsiseră un drum să-și ajusteze viața, ceilalți au fost obligați să renunțe la propriile lor principii, să se alinieze la o lene generalizată, organizată, impusă de partid.
Această gândire — că performanța e o vină, că succesul trebuie pedepsit, că hărnicia e suspectă — a intrat adânc în fibra societății românești. Deși au trecut aproape opt decenii, urmele ei se văd și astăzi: în suspiciunea față de oamenii care reușesc, în neîncrederea în merit, în tentația de a căuta vinovați în loc de soluții.
Colectivizarea n-a distrus doar gospodării. A încercat să distrugă caractere. Și în parte, a reușit.
Este o lecție pe care nu avem voie s-o uităm: atunci când minciuna este ridicată la rang de politică, iar munca devine motiv de condamnare, întreaga societate se prăbușește în întuneric.
DFM 4 decembrie 2025
