Dictatura mediocrității: când școala e un defect, nu un merit! Există perioade în istorie în care prostia nu doar că urcă în vârf — ci este ridicată la rang de virtute. România comunistă a fost unul dintre acele experimente sociale în care competența devenea suspectă, era un „dușman al poporului”, iar lipsa de educație, violența și mitocănia – un avantaj strategic pentru a accede la funcții de conducere.
Nu, nu e o exagerare. Cei care ai trăit atunci știu ce vreau să zic! Dar și cei care trăiesc ACUM, în unele cazuri. Nu generalizez!
Elitele fără carte: cum s-a construit o falsă aristocrație?
În mod normal, societățile funcționează pe un principiu simplu: educația și competența deschid uși. În România lui Nicolae Ceaușescu, regula a fost inversată aproape metodic. Cu cât aveai mai puțină școală și proveneai din popor, cu atât erai mai „sigur”. Pentru că nu puneai întrebări. Pentru că erai fericit să scapi de munca de la câmp (care nu era ușoară deloc!) și deveneai cineva la oraș, în fabrică, la uzină. Iar dacă învățai și trei lozinci staliniste, ceaușiste, comuniste, gata! Calea era liberă.Pentru că nu contestai. Pentru că nu înțelegeai suficient cât să devii periculos.
„Geniile” fabricate
Nicolae Ceaușescu – o calfă de cizmar, cu patru clase primare, a fost transformat peste noapte în „Geniul Carpaților”, „Omul între oameni”, „Cel mai iubit fiu al poporului” (Aiurea! Vise!). Nu prin studiu, nu prin merit sau datorită vreunui talent, ci printr-un traseu educațional accelerat, rezolvat „administrativ”, la 47 de ani.
Elena Ceaușescu – „savant de renume mondial”, incapabilă să citească formule chimice elementare, abia silabisea literele scrise cu majusculă, a fost ridicată la rang de academician. A rămas în istorie, printre altele, pentru incapacitatea de a citi formule chimice elementare, precum celebrul „Codoi”. A fost numărul doi în stat! O impostură oficializată, protejată și impusă.
Loialitatea, singura calificare acceptată
În jurul cuplului Ceaușescu nu s-au strâns oameni competenți. S-au strâns oameni utili. Utili prin obediență. Utili prin lipsa de inițiativă. Utili prin faptul că nu aveau capacitatea – sau curajul – să spună „nu”. Și la fel de „inteligenți” ca și stăpânii lor.
Exemplele care spun tot
Tudor Postelnicu – din lăcătuș mecanic a devenit șef al Securității. Îmi imaginez că, de undeva din neant, a venit o zână bolșevică și l-a atins cu bagheta magică: clinc! Numai că-n vârf, bagheta avea secera și ciocanul, nu o steluță, ca de obicei. 😉
Emil Bobu – un strungar mediocru devenit caraba dreaptă a dictatorului. Un executant perfect. Fără idei, fără opoziție, fără coloană vertebrală. Era considerat cel mai slugarnic dintre colaboratori. Nu avea idei proprii, ci doar reflexul de a aproba orice venea de „sus”.
Constantin Dăscălescu – prim-ministru provenit tot dintr-un strungar. Era cunoscut pentru limbajul de lemn și o amplă mediocritate. Nu trăgea un pârț, dacă nu avea aprobare de la „savantă”.
Ion Dincă – simbolul forței brute, nu al rațiunii. Tipul de om care rezolvă totul prin intimidare și violență. I se mai spunea și „Teleagă”. Cică ar fi fost de meserie lăcătuș, dar mi se pare o muncă prea nobilă pentru el. Fostul muncitor de la Grivița Roșie a devenit simbolul pumnului în masă.
De ce inteligența devenise periculoasă?
Regimul nu doar că nu aprecia oamenii educați. Îi considera o amenințare directă. Erau dușmanii lor.
1. Complexul de inferioritate
Un intelectual autentic nu putea fi controlat ușor. Și, mai grav, expunea impostura. Diferența dintre aparență și realitate devenea prea vizibilă.
2. Imposibilitatea manipulării
Nu poți convinge un inginer agronom că producția de cereale e în creștere, când cifrele arată contrariul. Nu poți păcăli un profesor universitar cu o propagandă ieftină și mincinoasă. Educația creează anticorpi. Ori ei, ceaușiștii, aveau nevoie de tâmpiți obedienți.
3. Eliminarea celor incomozi
Intelectualii erau marginalizați, împinși în plan secund sau obligați să susțină „realizările” altora. Mulți au fost reduși la tăcere. Alții – transformați în executanți ai unui sistem pe care îl înțelegeau prea bine.
Mediocritatea ca politică de stat
Nu a fost doar o coincidență că mediocritatea a ajuns în vârf. A fost o strategie. Un sistem bazat pe oameni slabi este un sistem stabil. Pentru că nu este contestat. Un popor mai puțin educat este mai ușor de controlat. Pentru că nu are instrumentele să înțeleagă mecanismele prin care este manipulat. Frica funcționează mai bine acolo unde nu există discernământ.
„Moștenirea” care nu a dispărut
Poate cea mai incomodă întrebare nu este despre trecut. Ci despre prezent. Cât din această poveste urâtă a dispărut cu adevărat? Cât din reflexul de a promova loialitatea în locul competenței a rămas? Pentru că istoria nu dispare. Se transformă. Și, de multe ori, se repetă. Din păcate!
Priviți-i pe susținătorii lui Georgescu, Simion, Șoșoacă! Sincer, acum: nu e traumatizant? Grețos?
Când adevărul devine pericol?
Adevărul devine pericol într-un sistem în care analfabetismul este mascat de diplome, iar obediența este recompensată. Cultura e deja o amenințare, pentru că luminează exact ceea ce sistemul încearcă să ascundă. Cu cât înțelegi mai puțin, cu atâta e mai bine pentru ei!
Care ei?
Ei! Ăia! 😉
DFM 3 aprilie 2026
