Există momente în care viața lovește cu o cruzime incredibilă, acolo unde doare cel mai tare. Emi știe asta mai bine decât oricine. S-a născut cu o inimă bolnavă, cu o suferință nevăzută de nimeni, dar care a trăit cu el în fiecare clipă. Firav, dar cu o voință uriașă, Emi a refuzat să moară atunci când medicii le-au spus părinților să se pregătească pentru ce-i mai rău: că trupul lui nu este compatibil cu viața. Că nu va supraviețui.
Dar copilul acesta a refuzat să cedeze. Zece ani de luptă, zece ani în care a crescut într-un corp mic, dar cu un spirit imens. A mers la grădiniță, la școală, s-a jucat, a învățat, a râs și a plâns ca orice alt copil, chiar dacă inima lui a bătut mereu pe muchia cuțitului.
Este un copil blând, inteligent, cald, care face tot ce fac ceilalți copii, dar cu un corp care l-a forțat să lupte pentru fiecare bătaie a inimii sale.
Vara aceasta, realitatea dură a început să se manifeste. Inima lui Emi este obosită. Sângele îi stagnează în ficat, în mâini și picioare. Ficatul este mărit și dă semne că ar putea ceda. Durerea îl ține în pat, nu mai poate merge la școală, nu mai iese afară, doarme mult și luptă în tăcere cu ceva ce nici el nu poate înțelege. Diagnosticele sunt copleșitoare: cord hipoplazic stâng, șase malformații asociate, insuficiență cardiacă și insuficiență tricuspidiană. O combinație atât de complicată încât în România nu s-a putut interveni.
