În toamna asta, pentru sute de copii din Ucraina și din Rusia clopoțelul nu va suna. Nu pentru că nu ar avea dreptul la învățătură, nu pentru că nu și-ar dori să-și revadă colegii, ci pentru că războiul le-a furat copilăria. Le-a furat viața. Mulți nu mai sunt…
Sunt copii ucraineni care în loc să-și pregătească ghiozdanele, învață cum să recunoască sunetul sirenelor și unde să se ascundă când cad bombe. Sunt copii ruși care își privesc părinții mobilizați, plecați pe front, și nu înțeleg de ce familia lor trebuie să fie sfâșiată. În ambele țări, sute de mii de elevi trăiesc cu frica zilei de mâine.
Sunt mame care plâng în tăcere, tați care nu se mai întorc, bunici care își strâng nepoții la piept și nu știu ce să le răspundă la întrebarea „de ce?”.
Niciun copil nu ar trebui să-și piardă părinții în războaie care nu îi privesc. Niciun copil nu ar trebui să fie privat de școală, de prieteni, de jocurile copilăriei.
