Dunărea albastră…
Cătălin s-a mutat cu noi în cartier prin 1986. Era înalt, 1.90, frumos ca un Adonis, ochii verzi și părul blond, inele-inele.
`ai de mine! Marlon Brando în tinereți! Făcea polo de performanță și era mai mare decât mine cu patru ani. Fibră, pătrățele, toate erau la el.
I se mai zicea și Cătală, dar eu nu-l strigam așa decât când mă enerva. N-avea tată, murise într-un accident auto, locuia cu maică-sa la două străzi de mine. Toate bebelușele, fetișoarele și muierile coapte erau în freză după el. Aș fi fost și eu îndrăgostită, dar nu puteam, pentru că eram „sora lui”.
Cine hotărâse să fiu soră-sa, habar n-am. Eu, în niciun caz. M-am trezit într-o zi, că toată lumea din blocul lui zicea că suntem „frați”. Așa că, am luat-o și eu de bună. Și îl iubeam sincer, dar nu ca pe un frate mai mare.
Din fericire, mă îndrăgea. Altfel nu s-ar fi uitat în gura mea! Mergeam cu el mai peste tot, ca o cățelușă Pekineză, agitată și încrezută. Gagicile obraznice, mă priveau cu ură nedisimulată și îl întrebau de față cu mine:.-Ești cuplat cu pitica asta?
-Nu! E sor-mea.
-Aaa, am crezut că… În fine! Vii diseară la cofetărie, la Lujerului?
-La ce oră?
-La șase și jumătate. Are amandine, mi-a zis vânzătoarea, ne știm din generală…
…..
Dar ceea ce ne-a apropiat pe noi doi, n-a fost frumusețea mea devastatoare (ahahahah! bună gluma! aș fi vrut eu!), nici inteligența. Nici măcar faptul că i-am făcut rost de o cămașă galbenă, „pe sub mână”, de la Magazinul Tineretului de pe Dorobanți, unde făceam practică. Nu! Cel care ne-a făcut prieteni a fost nea Fodor, care i-a reparat, într-o zi, un televizor cu lămpi, un Venus, ca al nostru. Bietul tata! Era deja afumat bine când s-a dus la ei. Acolo, mama lui Cătă, amabilă, i-a mai dat niște vișinată, cu bere și vin roșu. Tata s-a trotilat definitiv, dar, cu toate astea, nu se știe prin ce minune, a reușit să-i repare măgăoaia.
Era vremea când românii se uitau disperați la programele TV ale bulgarilor, iar Cătă (ca și mine!), urmărea Studio X, de sâmbătă seara, unde se dădeau filme americane, titrate, netraduse cu vocea actorilor bulgari, cum erau de obicei.
Văzând că se face zece seara și tata nu mai vine, mama a oftat, așa cum oftează Dunărea la mal, și mi-a zis:
-Nu te duci tu la doamna Suciu să-l iei pe tac-tu de acolo? Cine știe ce naiba face p-acolo! Uf! Mi-a mâncat sufletu` omu` ăsta!
Când am auzit că e vorba de Cătălin, am plecat în cinci secunde. Am sunat la ușă. Bzzzzzzzzzzz! Mi-a deschis el.
-Aaa, nea Fodore, a venit fata matale. Intră, Dănuțo, că nu mușc!
L-am privit urât și am făcut bot.
„Dănuțo”, auzi!
-Nu vrei niște vișinată?, m-a întrebat mama lui.
-Nuuu, nu-mi place! E dulce!
-Cum așa? Păi femeile preferă dulcele!, a zis și Cătă.
-Eu nu-s femeie!, m-am rățoit la el și am tras de nea Fodor care se uita la mine ca curca-n crăci, cu un singur ochi, așa era de beat.
-Amară e berea, vrei?, m-a îmbiat el responsabil, așa cum îi stă bine unui tată.
-Nu!
-Hai acasă, dom`le!
I-am strâns calabalâcul și ne-am cărat, din zid în zid. La ieșire, Cătă zice:
-Dano, mi-a zis nea Fodor că ai făcut înot.
-Am făcut, ca toată lumea…am răspuns în timp ce-l țineam pe tata să nu zboare direct în fața unei Dacii.
-Ne mai vedem! Pa!
-Pa!
De atunci, drumurile noastre s-au îmbinat mereu. Tata uita câte ceva la el, ba o șurubelniță în cruce (avea el una șmecheră, „din cinzeci și…”- adică din anii 50, de când era el ucenic), ba un clește, ba o sârmuliță specială. Ori mă trimtea pe mine, pentru că mama nu-l mai lăsa să plece, ori venea Cătă la noi.
Eu eram topită după el. Îndrăgostită ca o proastă. Cârpă eram. Mi „se punea splina”, numai când apărea el după colț. Dar nu recunoșteam așa ceva nici măcar în fața …mea!! Cine? Eu?
Mvaai! Mă perpeleam de dragul lui, dar nu-mi lăsam inima sau mintea să accepte.
Apoi am aflat că… vrea să fugă din țară. Cum? Înot, să treacă Dunărea la sârbi, pe o placă din lemn de brad, când obosea, studiase el „terenul” împreună cu alți trei nebuni ca și el. Nu știu cum de a avut încredere în mine să-mi spună un asemenea secret periculos. Eu n-aș fi avut, în locul lui. Făceai ani grei de pușcărie, dacă erai prins, plus bătăile, interzicerea drepturilor…
-Aaa, păi vin și eu!, i-am zis extrem de hotărâtă și perfect inconștientă.
-Ahahahaha! Unde vii, fată?
-Vin! Așa să știi!
-Ok. A zis Cătă. Mâine dimineață, la ora 5.30 dimineața, mergi cu mine la baraj (Lacul Morii) și ne pregătim.
-Ăăă, păi de ce așa devreme?
-O să vezi!
-Dar nu e cald!
-Știu.
-Suntem în luna aprilie…
-Da? Ce noutate!
…….
A doua zi, eram la baraj, așa cum a zis el. Puteam să zic nu, când îmi fremătau gândurile de amor?!
Era frig, de-ți urla sângele-n cap. Cum dracu` să te bagi în apa aia rece?
-Ne dezbrăcăm?
-Vrei să înoți îmbrăcată?
-Mi-e frig rău!
-Jos textila, Dano!
M-a învățat cum să-mi leg niște pungi din plastic în jurul burții, cu sfori. În ele trebuia să-mi pun banii (dacă aveam!), buletinul, actele.
-Și cât e de mare Dunărea?, întrebam clănțănind.
-E mare…
-Cât baraju`?
-Nu chiar așa. Pe unde trecem noi e mai mică. E foarte, foarte greu și periculos. Mă omoară tac-tu dacă află ce-ți bag în cap…
-Nu va ști!
-Uneori regret că ți-am povestit…
Am intrat cu greu în apă. Plângeam. Era cumplit de rece. Mă tăia ca sticla pisată. Cătălin s-a băgat și…a început să înoate lejer, de-a lungul malului, care știți și voi, e în pantă.
-Te rrrrroooog!, Hai să încercăm în iunieeee!, bâzâiam. Eu nu pot să fug în America în aprilie!
Nu mă auzea. Înota ca disperatul. Am ieșit. Mă pișasem, la propriu, pe mine. Am început să alerg în sus și-n jos. Nu știu cum arătam la mutră, dar pun pariu pe orice, că eram mov. Îmi vedem degetele de la mâini și de la picioare. Dumnezeule mare!! Parcă erau de mort.
L-am așteptat să-și facă damblaua și, spre casă, după ce m-a boscorodit, mi-a spus că organismul trebuie obișnuit cu apa Dunării, călit, educat…
-Păi și dacă alegem o zi caniculară?
-Nebuno! Dunărea are curenți reci, e calduță la mal, dar în centru?
-Știi tu?
-Știu!
-De unde?
-Dano, mă enervezi! Fac polo de la șapte ani! Am înotat mii de kilometri în bazine sau în lacuri, mare, bălți, râuri. Pur și simplu știu! M-am și documentat…
-Bineee!
…….
Am răcit foarte rău atunci. Două săptămâni am tușit și m-am chinuit înfiorător. Cătală mă vizita în șlapi și pantaloni scurți. N-avea nici pe dracu`!
Când s-a încălzit, am mers din nou cu el. Și am înotat, până mi-au ieșit ochii din cap și inima pe gură. Am crezut că mor acolo! Dar îl iubeam. Și fugeam în America…
Mă punea să „fac” zeci de kilometri, până la mijloc și înapoi, turbam, simțeam că-mi explodează plămânii.
-Bă, nu mai poooot! suflam ca o locomotivă.
-Calcă apa! Odihnește-te!
-Nici asta nu mai pot. Mă înec!
-Nu te îneci!
De câteva ori însă era să dau colțul. Brațele mi se blocau de durere. Nu aveam cârcei, eram tânără și puternică. Dar nu rezistam la un efort așa de mare. Am crezut că mor înecată. Dar venea el și mă ajuta mereu. Ce bine era!
Slăbisem. Mă ascuțisem la moacă. Ficatul îmi era umflat ca un cimpoi și mă curenta în fiecare seară. Splina se rățoia și ea la mine, abia de o mai suportam în burtă. Aș fi scos-o cu mână și-aș fi aruncat-o la câini. Inima… Ah, inima mea!
Sinceră să fiu eu nu credeam că vom fugi vreodată. Eram convinsă că el zice așa, doar ca să se dea rotund și viteaz. Iar mie îmi convenea, pentru că visam împreună…
„Fată, când ajungem în State, ne angajăm undeva, tu (adică eu!) la un magazin, vânzătoare, eu…poate la o benzinărie și mai târziu, profesor de înot…”
Adică, americanii ăia nu aveau, săracii, nici vânzătoare așa miștoace și profesioniste ca mine – Dana Skywalker din Militari, hahahaha! – dar nici instructori de înot, ca al meu Cătălin! Doamne, ce naivitate!
Dar visam frumos, nu?
……..
-Băă, da` ce-ai slăbit așa?!, mă întrebau prietenele.
Nu le ziceam nimic. Nici n-aș fi putut. Compromiteam „operațiunea Dunărea albastră”.
Acasă, și mama observase schimbările dramatice prin care treceam. Noaptea aveam coșmaruri și zbieram: „Ajutooor, mă înec!” sau „Nu trageti!”
-Dacă te mai prind la baraj, îi spun lui tac-tu și NU MAI IEȘI din casă! Tu nu ai școală? Nu ai treaptă, de dat, la anu`? Toată ziua ești cu nebunul ăla în apă. Urli în somn. Ai slăbit ca naiba…
-Lasă-mă-n pace!, îi răspundeam și mă trânteam pe pat cu Economia Politică în mână. Îmi ardea de lecția „Venitul Național”, ca de mere acre.
……
Am tot înotat ca disperații, ne-am făcut planuri, am învățat cuvinte noi în engleză și italiană (stăm un an la italieni și cerem azil politic)…am…of! Dar ce n-am făcut? N-am croșetat, asta e sigur.
Până când, într-o zi, m-am lecuit definitiv de…trecutul Dunării înot.
Era de ziua mea. 17 august. Caniculă. Am plecat cu el la baraj, seara. Era lume multă și mă enerva asta. Puștanii din Crângași și de pretutindeni săreau în apă în cap, în cot, în cur, într-o parte sau într-un deget, chiuind și râgâind ca porcii, spre amuzamentul domnișoarelor de pe mal.
Apusul roșcat și ondulat, ca părul unei fecioare nordice, era de o frumusețe nepământeană. Îmi tăia respirația.
Între prosopul pe care stăteam noi și un grup de băieți era un tip care dormea într-o parte, cu spatele la noi și cu partea de la brâu în jos, în apă. Așa l-am găsit.
-Cred că-i pulbere de beat, ăla, a zis Cătălin. De o oră nu s-a mișcat deloc.
-O fi obosit! Poate vrea și el să treacă Dunărea! Ahahaha!
-Faci mișto de operațiunea mea? Poate vrei să rămâi acasă!
Nu, nu voiam, dar… Și dacă nu reușeam? Dacă ne prinde miliția de la frontieră? S-a zis cu noi! Gândurile astea trăgeau de mine ca niște cerșetori în sâmbăta morților. Nu-mi dădeau pace. Se hrăneau cu mine.
Am înotat de zece ori până la mijloc, ajutându-mă de o plăcuță din brad pe care o țineam între slip și sutien, de-a lungul burții. Mă ajuta. Nu ca o plută sau o minge, dar nu mă lăsa la greu. Eram mai obosită decât oboseala și abia m-am târât pe mal. Când mă uit în stânga mea, ce văd? Lume adunată. Țipete. Milițieni. Niște unii cu o targă. IML-ul? Aaa, stai că asta TREBUIE să văd! Și, oricât de terminată eram, m-am dus acolo imediat.
Ce credeți că se întâmplase? Ăla de ziceam noi că e beat și doarme, pe lângă care am și înotat de zor, de vreo 15 ori, era…mort. Înecat. De o zi sau două. Îl aduseseră curenții la mal, dar nimeni nu a știut, pentru că fața lui îi era în jos, ascunsă de brațe. Toți au zis că le soilește beat și nu l-au deranjat.
Când l-au scos din apă, am avut un șoc. Era țeapăn ca un manechin. Partea de jos avea culoarea mov-pământiu, iar pielea i se desprindea prin unele părți. Mănușa înecatului…mănușa morții. Citisem într-un manual de medicină legală. Abia atunci m-a lovit și mirosul. Puuuh! Infernul era concentrat în duhoare.
Nu m-am putut abține. Turbam de curiozitate. Am lăsat timiditatea la o parte și am întrebat un milițian:
-De ce-a murit?
– A traversat pă roșu! S-a înecat, nu vezi? L-a adus apa la mal, că nu a murit azi. Hai, faceți loc, vă rog! Gata! Circulați!
A ieșit și Cătălin din apă.
-Îl vezi?, i-am zis. Așa o să arătăm și noi, dacă…
-Auzi? Știi ce? Dacă nu vrei să vii, nu veni!
Și mi-a întors spatele lui frumos, de poloist iubitor de libertate și de apă.
N-am mai vorbit săptămâni întregi de atunci. Nu m-a mai sunat, nu i s-a mai stricat nicio priză și niciun aparat de radio. Ne mai vedeam întâmplător la coadă la pâine sau pe la Veteranilor. Abia îmi răspundea la salut. Sufeream teribil din cauza lui. Ce făcusem așa rău?
Apoi, n-am mai auzit nimic de el. Nimic, nimic. Trecuseră vreo opt luni.
-Băi, tu știi ceva de Cătălin? l-am întrebat odată pe un amic de-al lui.
-Nu. Nu l-am mai văzut de mult, da` ce treabă ai cu el…
-Niciuna, are tata un patent la el și…
Apoi, am aflat. Cătălin încercase să treacă Dunărea înot, dar fusese prins. Și el și ceilalți prieteni ai lui. Culmea! Nici nu apucaseră să intre în apă. Cică i-au bătut, de i-au căpiat. Nu mai știau cum îi cheamă și pe ce lume sunt. Mi s-au înmuiat picioarele. Bietul Cătălin! Doamne, dacă mergeam cu el? Ce idioată!
M-am dus ca o săgeată la mama lui. N-am mai recunoscut-o. Se topise. Avea găuri în obraji. Ochii i se duseseră în fundul capului. Plângea sfâșâietor.
-Dănuța, mamă, e la pușcărie. Nu pot să-ți spun mai multe. S-a nenorocit! Pleacă de la ușă, să nu te vadă cineva. Sunt urmărită!
Am fugit, am fugit, am fugit…Tremuram. Cu mine nu s-a întâmplat nimic atunci. Au trecut luni și a venit Revoluția. Abia în ianuarie `91 l-am mai văzut pe Cătălin, care NU MAI ERA Cătălin. Era altul… Tinerețea fugise din el. Viața, culoarea, gândurile. Părea gol.
-Ce faci?, l-am întrebat, gata să-i sar de gât. Dar nu i-am sărit.
-Mi-am făcut pașaport. Plec în State.
Și-a plecat. După un an sau doi, am primit o singură telegramă de la el, o poză din Chicago. Dar nu mi-o trimisese mie, ci… lui tata. Ete scârț!
„Nea Fodore, salutări de pe meleagurile americane! Știu că Dana și-a dorit mult să vină aici, dar ca să faci față situației, trebuie să fii pregătit. Pup-o din partea mea! Cu respect, Cătălin”
Mi-a venit s-o rup! Ce bou monumental! Doar atât???
Am fugit la baraj și am plâns, până am simțit că pleoapele mi se întorc pe dos. Citeam telegrama și nu-mi venea să cred. Multă vreme nu am înțeles ce-a vrut să zică. Și nici acum nu știu. Dar, de fiecare dată când trec pe lângă Lacul Morii, nu mă pot abține să nu întorc capul spre baraj și… să-l caut pe Cătălin. El a rămas pentru totdeauna acolo. Iar o parte din mine e și ea lângă…
Ziua lui era pe 26 august.
Dana Fodor Mateescu- 30.04.2019
