La începutul anilor 90, dornic de a face ceva într-un domeniu care să-mi și placă, m-am angajat la Palatul Universul, fosta tipografie „Informația Bucureștiului”, care dăduse, în ziarul „Libertatea”, un anunț de angajare, cu calificare la locul de muncă, pentru meseriile de paginator și linotipist.
Mi s-a părut o activitate interesantă, era locul din care izvorau spre publicul larg publicații precum Libertatea, Democrația, Poliția Română, Opus, Oblio, Prostituța, Gazeta Sporturilor, Observatorul, Viitorul Liberal și multe altele, pe care nu le mai înșir aici.
Aveam 23 de ani și credeam că pot muta munții din loc. Când intram în Palatul Universul, departe de a fi paranoic, simțeam că sunt în casa mea, mai ales că cel care fondase ziarul Universul, celebrul Stelian Popescu, era văr primar cu străbunica maternă, Steliana Șerbăneascu care era de fel din Mizil, județul Prahova.
Și mai aveam o rudă care scrisese la Universul în perioada interbelică: avocatul Haralambie Ionescu sau „nenea Lambi”, cum îl numeau rudele și cunoscuții. Am o singură fotografie cu el și nevastă-sa.
Avocatul și jurnalistul Haralambie Ionescu, alături de soția sa. 1939.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Vă imaginați ce sentimente aveam când intram pe porțile Palatului Universul, luam un halat albastru pe mine și mă duceam la tipografie…
În primele săptămâni de când mă angajasem, făceam cele mai necalificate și umilitoare treburi, iar șefii mă tratau ca pe un rebut uman, aveau o răutate în ochi și atitudine cum nu mai pomenisem până atunci. Unii dintre ei nu absolviseră nici opt clase, dar cum răutatea e mână-n mână cu proasta educație, realizam că nu e nicio șansă să fim prieteni, așa că încercam să nu pun la suflet și să-i evit cât pot.
Din entuziasm sau poate din mândrie, m-am apuc să mărturisesc unui coleg că nenea Lambi și Stelian Popescu fac parte din familia mea. Ba i-am zis și că Iolanda Mărculescu e mătușa mea (tatăl ei era frate cu bunicul meu matern), iar Emil von Becker, sculptorul casei regale, a fost bunicul unei alte verișoare primare de-a mamei mele, Rodica Filip von Becker. Atâta mi-a trebuit!
Amicul m-a privit straniu, ca pe un nebun periculos abia ieșit de la balamuc, și a spus tuturor că Mateescu n-are toate țiglele pe casă și se crede fiul lui Vlad Țepeș.
Începând de atunci, cine credeți că mătura prin toată tipografia Universul, de simțeam că mi se desprind brațele de trup?
Am ajuns acasă necăjit și le-am povestit părinților mei. Mama a oftat, dar taică-miu, mucalit, mi-a zis:
„Ai uitat să le zici și că Smaranda Brăescu era soră cu Marghioala, nevasta unchiului Tică! Te puneau ăștia să mături până la Universitate!”
Concluzia? Nu spuneți nimănui de unde vă trageți, că puteți avea necazuri.
