Poate că nimeni nu-și mai amintește când a apărut ultimul ziar, într-o variantă tipărită, în tipografiile clasice. Poate că mulți au uitat data când monstrul, zăgăzuit în pântecele tipografiei Universul, a răsuflat pentru ultima dată, adânc, aruncând pe banda transportoare ultimele ziare făcute pe plumb…
Dar eu îmi aduc aminte. Pentru că acolo, în tipografia Universul, mi-am petrecut o bună parte din tinerețe, acolo am respirat fluturi de plumb și mi-am clădit vise…din plumb.
După Revoluția din Decembrie 89, materialele imprimate, prin truda tipografilor bucureșteni, au influențat destine, au pus capac unei epoci întunecate, au jalonat drumul României spre democrație. În aburul de plumb, al mașinilor termice, s-au născut primele gânduri despre cum ar fi trebuit să arate o țară nouă, dar subjugată mai bine de 45 de ani de negura comunismului.
Fiecare avea ceva de spus, avea o soluție, un proiect, iar entuziasmul era maxim. „Lambada” înlocuise cântecele despre partid și odele dedicate cuplului Ceaușescu, iar fotografiile cu femei în țâțele goale, erau puse în locul celor cu „savanta de renume mondial”. Bineînțeles, în altfel de…publicații.
Meseria de tipograf, considerata eroică, revoluționară, legată de manifestele comuniste și de cele împotriva acelui regim, a fost înainte de 89 un subiect aproape tabu. Dacă n-aveai vreo rudă în tipografie, nu prea te puteai apropia de clădirile solemne ale Casei Scânteii sau Informației Bucureștiului (Casa Presei Libere respectiv Palatul Universul) vegheate atent de soldați ai trupelor de securitate. Erau „întreprinderi de categoria zero”.
Evenimentele din Decembrie 1989 au deschis porțile acestor instituții și o serie de tineri, printre care și subsemnatul, au reușit să se califice în meserii care astăzi au devenit istorie: paginator, zețar, linotipist, ludlowist, zincograf, calandrist, mașinist rotativă, etc.
Într-o secție în care oamenii paginau patru publicații, în primele luni ale lui 90, ajunseseră să se facă peste 40 de ziare sau săptămânale.
Tipografii munceau pe brânci în spații subdimensionate și sufocante, pentru a sătura „setea de informație” a publicului, dar în special setea de gologani a patronilor de gazete efemere, care nu trăiau mai mult de câteva numere. În nebunia generală, în care șpalturile cu zaț de plumb zburau, efectiv, pe deasupra capetelor secretarilor de redacție, tehnoredactorilor și paginatorilor, se scria istoria noii prese românești…Așa cum a fost ea.
Timp de un deceniu, în aburul greu de plumb topit, amestecat cu fum de țigară, presa mioritică s-a zvârcolit ca o fiară îngenuncheată. Și a dat tot ce-a putut.
Printre prezențele nelipsite din „Brezoianu” erau Ovidiu Ioanițoaia, nenea Ovidel cum îl alintau muncitorii, Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv dispărut, Octavian Andronic, Nica Leon, cu al său ziar „Viitorul Liber Democrat”, Luminița Vartolomei, cu „Actualitatea Muzicală”, Ioan Tecșa, regretatul meu prieten de la Poliția Capitalei, Octav Buruiană, un veritabil gentelman, fondatorul primului ziar particular numit „Observatorul”, bărbat care a dispărut prematur, după ce avusese un groaznic accident de circulație, Dan Mucenic, șeful de la „Universul românesc”, Valeriu Mangu, care scosese „Garda de Fier”, după care a dat o noapte întreagă explicații despre asta pe la procuratură…
Tot la tipografia Universul se făcea ziarul „Dreptatea socială” care avea un „motto” ce mi-a rămas și până azi în minte: „A venit vremea ceasului să fie ceas, să meargă ceas, să nu mai fie niciun ceas în urma ceasului rămas…”
Ani de zile, prins în vâltoarea meseriei de reporter, cu satisfacțiile și nemulțumirile ei, m-am întrebat ce s-a întâmplat cu acele utilaje cu nume ciudate: andruk, monotip, linotip. Unde or mai fi presa manuală, valul, casele de litere, capetele de ziar pe picior de plumb. La începutul anilor 90 am văzut în rastelurile din secția de paginație, pline de praf, capetele ziarelor „Universul” sau „Atitudinea” făcute din litere uriașe, coloncifre și colontitluri de pe vremuri, păstrate sau ignorate zeci de ani, literele de casă corp 60 sau 72, care pe vremuri alcătuiseră titluri despre intrarea României în război sau întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Nimeni nu s-a gândit să le pună în vreun muzeu sau la păstrare… Probabil că pentru cei de acolo conta numai prezentul, istoria vie, palpabilă. M-am apropiat, curios, și le-am atins, le-am privit. Am ținut în palme istoria acestei țări. Așa am simțit.
„Fabrica” era cu totul altceva. Când intram acolo, auzeam în urechi. reproșurile părinților, atunci când luam note proaste la școală. „O să ajungi să dai cu mătura, dacă nu te pui cu burta pe carte! Uite, frații tăi sunt profesori universitari. Nenea Lambi s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că nepotul lui e muncitori necalificat unde el era redactor-șef…” Nenea Lambi era văr primar cu bunica mea maternă. Se numea Haralambie Ionescu și lucrase ani de zile alături de Stelian Popescu la ziarul Universul, în palatul cu același nume.
Era rău acolo, în fabrică: geamuri sparte, soioase, bude insalubre, duhori de neimaginat, uși încleiate, un lift împuțit ca un ciorap purtat o săptămână. Ascensorul spre iad era o cușcă metalică ce cobora la subsol, descurajant, fără speranță, printre nori de plumb. Aerul, irespirabil. Însă nea Mircea, liftierul, era o bomboană de om, vorbea în versuri tot timpul și ne colora viețile. Din când în când, însă, își vâra mâna, de control, pe sub fustele fetelor de la tipar-înalt, secția de la demisol. Ele țipau, el răspundea în rime… Doamne, ce mai râdeam!
