Sevraj. 🙂 Cu exact 19 ani în urmă, mă nimerisem și eu să dau cu pixul și să manevrez desăvârșit tastatura și mouse-ul încleiat, alături de alții, la unul dintre minunatele noastre tabloide. La Libertatea.
Nu-mi plăcea, dar trebuia să-mi plătesc și eu datoriile, utilitățile, ecografiile și multe altele. În naivitatea mea încercam să aduc o pată de culoare și „de altfel” în acel ziar în textele pe care le produceam. Nu vă mirați că le zic așa! Reportaje nu erau, relatări, nu, știri mai mari, nici atât. Așa-zisele „reportaje” erau ca o femeie drăguță, fără un picior, chioară și beată mangă pe deasupra. Făceam ce puteam. De multe ori nu-mi reușea, recunosc.
Nici mama nu mă citea, iar tata, nea Pompilică Fodor, în afară de Star Trek, o limbă de trăscău, 15 diode ruginite, tranzistori bușiți și albinele care și-au făcut un mic orășel la el în cămara de la bloc, nu voia să știe de nimic. Așa că nu prea aveam cititori. Ei erau interesați mai mult de Simona Sensual (pe bună dreptate!) și de premiile oferite „moca” doar dacă frecau puțin capul (scuzați!) ziarului, care avea lipit pe el un loz câștigător. Uneori!.
Într-o zi -era vineri, ianuarie – mă cheamă șeful de la reporteri speciali (Paul Badea, n.m.) și-mi zice solemn: „Dano! Marți pleci în Italia. Vreau de la tine reportaje cu și despre diaspora, despre românii care s-au realizat acolo, care au muncit cinstit, care n-au făcut țara de rușine, despre intelectuali, vox pop prin Roma, dar vreau să mergi și la țiganii din Milano, te duci în șatră acolo, vorbești cu ei, te descurci. Dup-aia pleci la Padova și la Roma. Drum bun! Haidipa!”.
Nici n-am apucat să mă dezmeticesc și-am plecat. Uitasem să vă zic lucrul cel mai important: eram gravidă în luna a-V-a. În mine creștea un băiețel ghiduș, care dădea din piciorușe, în timp ce eu mă așezam cuminte în scaunul avionului.
În fine, ajungem la hotel (eu, copilul și fotoreporterul) și încep să dau telefoane. Din fericire doi dintre românii stabiliți acolo au sărit să mă ajute. Inimoși oameni! Unul avea o discotecă la Milano, în centru, celălalt lucra la o firmă IT și mi-a desenat schița drumului până la Cimitireo Maggiore, unde erau instalați „țiganii mei”.
Acolo, la barăci, maneluțele răsunau zglobii, de jurai că ești în Ferentari, Matache sau în Pantelimon, mai spre margine, așa. Sunete, voci și ritmuri diferite țâșneau din mațele casetofoanelor: tan-tâcâtan, tâcâtan, tâc-tâc, „…eu am creier supersonic ce gândește electronic..”, îmi explica, parcă numai mie, celebrul Guță.
Tremuram de nervi, mai ales că făceam pe mine, îmi era foame, iar pirandele agățaseră pe sus șunci afumate, cârnați și copite de porci morți. Îmi ploua-n gură, dar n-am cerut. Vă jur!
Peste ciubotele noastre noroite săreau șobolanii, mari ca veverițele. Unii dintre ei erau chiar simpatici, am cunoscut oameni cu mutre mai puțin expresive.
„Hauardeee, săru`mâna la domnișoara!, mă salută reverențios șeful țiganilor. Ești borțoasă? Ce ai? Băiat? Fată?”
„Băiaaaat!”, îi zic mândră, legănându-mi burtoiul plin cu lichid amniotic și copil, bâltâc-bâltâc, în stânga și-n dreapta, așa cum fac fetițele când se mândresc cu o nouă rochiță.
Ce să vă mai povestesc? Cât am stat de vorbă cu ei m-am delectat cu un fundal muzical apocaliptic, de neuitat. Interpreții, unul și unul, prinți, prințese, regi, regine, copii de aur, de platină și abanos!
„Păi, ăștia e pretenii noștri, îmi șoptește bulibașa direct în urechiușă. Noi n-avem botezuri aci, la Milano? Noi n-avem nunți? Dăm un telefon și-i chemăm pă șucari, ia zi, bă, cine-a fost săptămâna trecută?”
Oscar, un țigănuș roșcat și informat, turuie cu respect fiecare nume:
„A fost Guță, a fost Adi, Copilu’, Prințesa dă aur…ăăă, mai mulți.”
Cică țiganii pun ban pe ban, strâng în căciulă, de la unul și de la altul, până iese o sumă frumușică în euro.
„Așa-i plătite vedetili dă top ieuropean!”, mai spune starostele, în timp ce trage un pumn în casetofon. Care și începe să zbiere. „Doi-zece, doi-zece, pentru fratili mieu, bosul boșilor, fără număr, pă sistem: Haaam un frățiooor, dă care mi-e dooor, la greu și la bineee, a fost lângă mineee!”, cântă Guță, de-mi vibrează scaunul sub mine, perineul, băiatul nenăscut și trompele, cu ațișoarele lor colorate și vesele ca niște mărțișoare. Toată lumea din jur oftează cu ochii aburiți de durere. De durere s-au aburit și ai mei, dar nu mi-e dor încă de frate-miu, efectiv simt că-mi plesnește vezica urinară, iar bebelușul dă din craci revoltat. Oare nu-i place Guță?
„Aaaah, fac pipi!„, îndrăznesc să cârâi, sfâșâiată de crampe!
O țigancă tânără și semănând leit cu Amy Winehouse (Doamne, am început să am și vedenii!) mă conduce la budă. Am scris budă? Eroare! Cum să vă explic? Era o „chestie” cam așa: patru pari, legați între ei cu niște cartoane pișate, o groapă adâncă și pliiiină, iar în loc de ușă, o otreapă batantă în vânt, prevăzută cu o gaură. „Să te uiți ca să vezi cine vine!” îmi explică piranda Winehouse.
Duhoarea? Mmmmm! O nebunie! Nici dușmanilor mei nu le doresc asta! Sau poate un pic, mai vedem.
Termin „treaba” pe acorduri mai ritmate acum, dar cu versuri triste, excelente pentru bețivii care mușcă din pahar: „Așa sunt zilele meleee, una bună, zece releeee…”
Plec fericită din șatra europeană cu textele deja „scrise” în cap. Mi-am făcut treaba! Am scăpat cu bine, dar fredonez ca o dementă maneaua lui Adi Minune, zis și de Vito, aia, ultima, cu zilele bune și rele. La orice m-aș gândi, oricum mi-aș forța gândul, oricât mi-aș striga creierul și conștiința, nu pot! Nu-mi răspund.
Strâng din măsele și lălăi cu voce tare altceva, melodioare de la grădiniță: „Ba-te vân-tul frun-ze-le/seee-nvârtesc mori-ști-le…”, apoi cântece de mai târziu, de la corul Juventus Carmen în rândurile căruia activam în liceu: „Ruginiiiu, covooor, din frunzele ce mooor…!”, doar-doar scap de maneaua care mă chinuie. La sfârșit, închei magistral cu două versuri din „Master of Puppets”, (Metallica) și fac ca toți dracii. Nimic! În inima mea e doar Adi Minune, cu zilele lui, una bună zece rele. Ptiu, piei, drace! Fotoreporterul mă privește cu milă. Toată seara mi-au „cântat” în meninge, în cortex, în celule și-n sânge, noii mei amici maneliști.
Noaptea am avut un coșmar: Mircea Toma, Dan C. Mihăilescu și Brunea Fox (în vis avea figura lui Ozzy Osbourne și nu pricep de ce!) mă judecau pentru că eram manelistă. Mă înfierau în fel și chip. În sală se vedea și tovarășa Ana Pauker, era și Ceaușescu. Toți mă acuzau și mă arătau cu degetul. Urma să fiu trimisă la canalul maneliștilor și plângeam, plângeam. „Nu, vă rog! Eu, eu…doar…am…”, încercam să le spun ceva. Dar ei nu mă ascultau și cuvintele se înnodau de parcă aveam limba prea lungă. Brrr! Vise!