Smaranda Brăescu, regina cerurilor albastre
În copilăria mea, ai mei vorbeau adesea despre Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România. „Smaranda-n sus, Smaranda-n jos, uite, în poza asta era cu soră-sa, Marghioala. Dar ce seamănă cu ea, vezi? Ce fată frumoasă, Doamne! Ea a făcut cunoscut numele țării noastre în toată lumea. A fost campioană.mondială la parașutism, când zborul era o aventură, a sărit de la 7000 de metri … îți dai seama? În loc s-o aprecieze, au nenorocit-o comuniștii! Auzi? Pe unde o fi testamentul ei olograf? Să nu-l rătăcești, e foarte important. Biata de ea: mereu scria câte un testament. Cred și eu, niciodată nu știa dacă o să i se deschidă parașuta…”
Părinții mă sfătuiau să nu vorbesc cu prietenii sau la școală despre ea, să nu cumva să avem probleme.
Ce legătură aveam noi cu Smaranda Brăescu?
Să vă povestesc, ca să înțelegeți: mătușa mea, Cecilia Șerbănescu (sora bunicii mele, Maria) a fost căsătorită cu Dumitru Dănilă, bărbatul care, înainte să o ia pe ea de nevastă, fusese însurat cu Marghioala Brăescu, sora vestitei campioane.
În jurul anilor 20, Dumitru Dănilă (nenea Tică, așa cum îi spunea noi, omul care a devenit unchiul meu prin alianță, mai târziu) și Marghioala, locuiau pe lângă Piața Chibrit, împreună cu fiul lor, Dumitru (Dumitrel). Tragedia familiei lor a fost că băiatul, foarte chipeș și considerat de către profesorii lui un geniu, a murit înecat în Herăstrău. Bănuielile au căzut pe un coleg de clasă, dar nu a putut fi dovedit niciodată acest fapt. De supărare, mama lui a murit la scurt timp, după acest cumplit eveniment. Ambii au fost înmormântați în Cimitirul Sfânta Vineri din București.
După câțiva ani, Dumitru Dănilă s-a recăsătorit cu mătușa mea, Cecilia, care locuia în același cartier, pe strada Penteleu nr. 12 (actuala Elie Carafoli), din sectorul 1. A adus cu el, în noua locuință, și în noua viață, sute de cărți și multe amintiri. Printre care și… povestea despre Măndița, fosta lui cumnată, campioana mondială la parașutism.
Condamnată la închisoare de comuniști
Finalul vieții este puțin cunoscut. Din dosarul ei, existent la CNSAS, rezultă că la 20 iunie 1946 a fost dată în urmărire generală de poliție, care trecuse de partea guvernării comuniste (cel care a trimis circulara a fost chiar Alexandru Nikolski, un zbir al anilor negri ce vor veni). Era acuzată că făcea parte dintr-un grup de militari care ar fi dorit să lupte împotriva guvernului Groza, în folosul național-țărăniștilor.
Condamnată la închisoare de comuniști, ea s-a ascuns o vreme în casa Marghioalei și a lui Dumitru Dănilă, situată în cartierul Bucureștii-Noi (zona Chibrit), apoi a fugit la fratele său geamăn, și în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași, dar și prin multe alte locuri. În spaima și confuzia acelor zile, Smaranda Brăescu și-a pierdut bagajele (sau i-au fost furate) în gară la Pietroșița (jud. Dâmbovița). Odată cu acestea, ea a pierdut și parașuta Heinecke, care îi adusese cele două recorduri din 1931 și 1932. N-a mai fost găsită niciodată.
(R.M.)
Anii grei ai primului război mondial
„Născută în familia răzeșului Brăescu, Smaranda a venit pe lume odată cu fratele geamăn Paul Panait în 21 mai 1897, într-o familie care va avea cinci fete și patru băieți. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal. În perioada 1904-1909 urmează școala primară din Vizurești, un sat vecin, în Hănțești nefiind școală. Din 1911 pleacă la Bârlad, unde, până în 1913, urmează cursurile școlii secundare de fete.
Aici, la Bârlad, Smaranda Brăescu, în 27 mai 1911, la vârsta de 15 ani, are primul „contact” cu aviația, de care se îndrăgostește iremediabil.
Au urmat anii grei ai primului război mondial, perioadă în care Smaranda a continuat studiile de liceu la Bârlad, activează apoi ca învățătoare suplinitoare în Hănțești, iar drumurile o duc și la Tecuci, unde se înființase o școală militară de pilotaj. Aici, în anul 1923, Smaranda Brăescu primește botezul aerului, zburând cu Dumitru Naidinescu, la recomandarea fratelui ei, pictorul Tache Brăescu, care a fost observator în aviația română în timpul războiului. Revine la școala militară de la Tecuci cu solicitarea de a deveni pilot, dar reglementările militare și aeronautice ale vremii nu permiteau acest lucru.” (Wikipedia)
…
Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi zvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate
„17 august 1930. Smaranda Brăescu se afla la Satu-Mare, pentru un nou spectacol aerian. Apropiații au văzut-o tristă, iar ea le-a spus: „Nu știu ce am, dar tare mă tem că astăzi o să mă culegeți cu fărașul”. O premoniție? După ce parașuta albă i s-a deschis, a început să bată un vânt puternic dinspre Răsărit: „Aproape de pământ, la câteva sute de metri numai, o mână nevăzută prinde parașuta și începe să o împingă oblic, spre granița ungară. Acum nu mai este o cădere, ci o alunecare vertiginoasă, prin spațiu. Se aud țipete de femei speriate, plânsete de copii, înjurături și blesteme. Câteva mii de oameni își frâng mâinile, privind neputincioși trupul Smarandei, pe care vântul hain o târăște ca pe o jucărie. Este teribil să vezi pierzania unei ființe căreia nu-i poți veni în ajutor. Câteva automobile au și pornit de-a lungul câmpului, în urmărirea parașutei. Prea târziu. Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi zvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, își ucisese mireasa!”, scria Ion Dragomir în ziarul „Universul”.
La acest miting, pe un vânt tare și turbulență atmosferică puternică, Smaranda suferă un groaznic accident, soldat cu o dubla fractură la picior și mai multe coaste rupte, urmate de o spitalizare îndelungată la Satu-Mare și imobilizare la pat de aproape șase luni.
Dar nu s-a oprit. A sărit… mai departe.
În dimineața zilei de 2 octombrie 1931 trei avioane Potez 25 decolează, de pe aerodromul Pipera din București, pentru zborul de record. După o oră, avioanele au urcat cu greu la 4000 – 4500 m, apoi aparatul pilotat de Alex Papană se desprinde din formație, urcă cu precauție până la 6000 m, altitudine greu de atins în acele vremuri, lipsa aerului cauzând un randament scăzut al motorului. În aerul rarefiat elicea trăgea în gol, iar portanța era mai greu de obținut, comenzile erau mai ineficiente. Urmărind altimetrul și barografele, echipajul ajunge la peste 6000 m, lăsând în urmă celelalte două avioane. Privind spre postul din spate, unde de obicei stă mitraliorul avionului, Papană o vede pe Smaranda care era pregătită pentru salt, stând în picioare pe scaunul mitraliorului, cu un picior în afara cabinei. Urmărește din nou tabloul de bord al avionului și se pregătește să-i facă semnalul de salt coechipierei,… dar aceasta părăsise avionul, lansându-se în gol de la amețitoarea înălțime. Face un viraj strâns, cu înclinare mare, până ce vede dedesubt cupola alba a parașutei Smarandei, care se deschisese în siguranță.
Bucuros că totul a decurs normal în momentul saltului, Papană încearcă să redreseze avionul, dar în aerul rarefiat, cu înclinare prea mare, avionul nu răspundea comenzilor,… intrase în vrie, iar pe profundor flutura o bucată de pânză, probabil din sacul parașutei. Prin manevre iscusite, Papană reușește să elibereze profundorul din blocajul pânzei și să scoată avionul din vrie, care în căderea sa putea acroșa parașuta. Continuă apoi zborul în viraje mai largi în jurul parașutistei, din dorința de a nu o lăsa singură în văzduh, și ca să-i ridice moralul.
După 21 minute și 25 secunde, Smaranda aterizează lângă gara Sărățuica, cu o derivă de peste 10 km. față de locul lansării, vântul fiind foarte puternic, în special la mari altitudini. Smaranda, care nu se simțea prea bine, în urma balansurilor teribile din timpul îndelungatei coborâri, a frigului de la înălțime, a emoțiilor, a efectelor lipsei de aer, care o epuizaseră, a șocului aterizării, este transportată, de țăranii adunați la fața locului, în satul Sărățuica, unde-și revine după aproape trei ore de odihnă.” (wikipedia)
Regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur
Mai târziu, Măndița a povestit presei:
„După câteva minute de coborâre, încep să fiu legănată de niște groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin. Nu fac nicio mișcare, de teamă să nu amplific oscilațiile balansurilor, mă mulțumesc să-mi încleștez mâinile pe centura barografului, ca pe o prețioasă comoară. Așa, cu brațele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile amețitoare de aer, prin care mă prăbușeam fulgerător spre pământ, cu parașuta pe jumătate închisă. Centura mă strângea dureros, parașuta abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt și foșnetul mătăsii albe se amesteca în aer cu vibrațiile avionului, care îmi da târcoale. La câteva sute de metri de pământ mi-am adus aminte brusc de cele două avioane de escortă, pe care nu le mai zăream nicăieri; teama ca ele să nu se fi prăbușit, amestecată cu spaima că smuciturile parașutei îmi vor smulge centura barografului, m-au făcut să izbucnesc, prin văzduh, în plâns. Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiței, care curgea în dreapta, și luciul unei bălți, în stânga. Pământul se apropia, zăresc silințele țăranilor ieșiți la culesul porumbului… La 50 de metri de pământ am izbutit să fac o sforțare și să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mână și una din mănuși, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind și mătasea albă a parașutei”.
A fost prima ei performanță, dar și primul record internațional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. Decorația i-a fost înmânată de fratele regelui, principele Nicolae, cu prilejul unei recepții la Aero-Club. La această festivitate a participat și un oaspete de seamă, aflat în vizită la București: Italo Balbo, ministrul Aerului din Italia.
…
După acest salt, a devenit prima femeie parașutist din România, iar țara noastră al patrulea stat european, după Franța, Cehoslovacia și Elveția, cu o femeie care obține brevet de parașutist. Însă, din păcate, țara noastră nu i-a răspuns pe măsura meritelor sale, după cum avea chiar ea să declare: „Am făcut o cerere pentru a intra în școala de pilotaj. Amânată de la o săptămână la alta, mi s-a spus, în cele din urmă, că femeile n-au voie să facă aviație!”, mărturisește Smaranda pentru revista Realitatea Ilustrată.
Smaranda nu s-a descurajat. Insistă pe la autoritățile române pentru a fi sprijinită la realizarea unui record mondial, să se lanseze cu parașuta de la 6500 m dintr-un avion Potez, dar acestea îi cer 25000 lei pentru benzină și ulei, fiind necesare mai multe zboruri de antrenament. Respinsă de autorități, se decide să strângă bani și să plece în America pentru a-și îndeplini visul, să aducă României și poporului român, un record mondial.
În acest scop, începe o campanie de salturi demonstrative și participări la o serie de mitinguri aeriene organizate la: București – 30 iunie 1929, pilotul avionului fiind celebrul aviator Traian Burduloiu: la Brașov – 24 iulie 1929, Galați – decembrie 1929, Iași – mai 1930, unde face un salt de la 2000 m dintr-un avion Potez 25, apoi la Cluj-Napoca.
„Se deschide ori nu se deschide?”
Vorbind cu reporterii, Smaranda Brăescu descrie astfel salturile ei cu parașuta:
„Ești curios să știi, ce senzații stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pământ? Ar trebui o atentă și meticuloasă notație psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul și frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Când m-am urcat în avion și când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanți. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii îngheață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceea particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact și cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și până când se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui, câtă dragoste porți în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părțile. Se aud: murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărână. Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…”
