Autor Radu Paraschivescu
„Pentru cei tentați să creadă că nesimțirea ambulantă se manifestă doar pe străzi, șosele și autobuze, am o veste proastă. Nici deplasare cu trenul nu e scutită de primejdii. Nesimțitul feroviar interpretează o partitură diferită de cea a omologului rutier, însă efectul este același: indispunerea celor din jur.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Dacă un drum cu autobuzul durează uneori un sfert de oră, călătoria cu trenul se poate întinde de la două, până la zece ore. Variantele de evadare ale victimei sunt practic inexistente. (…)
Odată urcat în tren, ești la dispoziția celui care ți se așază alături, vizavi sau pe diagonală.
Cea mai frecventă și totodată cea mai plastică uvertură a nesimțitului feroviar este descălțatul. Firește, e deplasat și ridicol să ți se pretindă să le dai bună ziua celor pe care-i găsești deja instalați la locurile lor. Cum, Doamne iartă-mă să te adresezi cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată în viață? În schimb, lepădarea de încălțări e o formă cordială de spargere a gheții, un artificiu simplu, prin care institui un climat familiar, prietenesc. Experții unui acest gen de comportament recomandă ca între așezarea pe scaun și descălțare să nu treacă mai mult de zece minute. Îți aranjezi bagajul undeva deasupra, scoți teancul de ziare sau integrame care-ți asigură confortul intelectual până la coborâre, te uiți pe câteva titluri, te întinzi comod, preluând o parte din spațiul vital al celui din față, și treci la fapte. Cu ochii contemplând indiferent peisajul ce își schimbă conținuturile în viteza trenului, îți ieși din papuci la propriu. Totul trebuie să se petreacă agale, firesc, învăluitor și inexorabil. Vârful pantofului stâng împinge cu o subtilă insistență călcâiul pantofului drept, până când piciorul se eliberează din nemeritata strânsoare. Urmează o scurtă pauză, în care ai grijă să-ți miști nițel degetele în ciorap, ca să le dezmorțești, în vederea secvenței următoare. (…) Ritualul descălțării în tren își pierde din pregnanță dacă nu e pregătit cum se cuvine. N-are niciun haz, dacă ai șosetele curate sau întregi. Martorii siderați ai spectacolului trebuie să vadă și, în egală măsură, să simtă că ți-ai dat jos pantofii. E la mintea cocoșului, așadar, că ciorapii arătați partenerilor de drum trebuie să fie rupți, găuriți și să miroasă a dormitor cazon după trei zile fără apă la robinet. Se recomandă stăruitor folosirea șosetelor flaușate, care se împut mai repede decât celelalte, mai ales pe timp de vară.
Pentru un frison suplimentar, se poate merge la amănuntele următoare: prin gaura din dreptul degetului mare e bine să iasă măcar o parte dintr-o unghie netăiată de săptămâni întregi și tivită cu o dungă negru-verzui. (…) De aici încolo, e vremea urmărilor. După momentele de consternare inițială, vecinii de compartiment ai nesimțitului dau primele semne de viață. Nările se strâng asuprite, nasurile se strâmbă haotic, gurile se pungesc veșted, ochii ies neîncrezător din orbite, sprâncenele se arcuiesc. (…) Când poluantul odorific începe să le inducă pasagerilor senzația de pre-leșin, cel aflat mai aproape de geam recurge la soluția disperată. El trage de mâner, animat de speranța unei guri de aer întremătoare. De obicei, în clipa asta se petrec două lucruri. Fie geamul e înțepenit și nu se deschide, fie operațiunea e jugulată brutal de nesimțitul însuși, care acuză curentul. Dacă-ți duci mâna la nas și te strâmbi, ca să-i dai de înțeles că pute, îți răspunde tot printr-un gest. Mâna lui se îndreaptă spre propria ureche, în care abia în clipa aceea observi că se zărește ceva alb, care blochează timpanul. E micul tampon de vată care asigură protecția auriculară. Căci nesimțitul e pe deasupra și ipohondru, iar vocea rațiunii nu are nicio șansă să fie auzită. Duhoarea din compartiment urcă spre doza letală, însă nesimțitul tot nu se înduplecă.
