Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi primit măcar o singură dată în viață vizita traumatizantă a unui… amic nesimțit sau a unei rude îndepărtate, (tanti Tia din Zurbaua, care crede că Bucureștiul e un fel de Las Vegas dâmbovițean, iar tu o gazdă eternă și cumsecade). Haideți, recunoașteți!
Să vă povestesc!
Primesc, într-o zi, un telefon de la un „prieten” pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani, slavă cerului! Tipul era un mitocan patologic. Râgâia din trei în patru cuvinte, – sanchi! are probeme la stomac-, se scobea în urechi în timp ce discuta aprins, era înfundat mereu în „trompă”, își trăgea mucii de parcă schimba vitezele, se bășea când te așteptai mai puțin… D-astea!
Să-l tot ai ca musafir și să nu te plictisești! O să ziceți: „cine se aseamănă se adună!”, știu eu. N-aveți decât! Haidipa!
Cum ne-am pricopsit cu amiciția lui minunată? Pur și simplu n-am fost în stare să-i întoarcem spatele. Ne-a fost și milă și jenă. Așa că, am rămas „preteni”.
„Olaaa, Dănuțaaa, vin în România. Ești acasă? Vaaai! Ce dor îmi e dă voi, da, da, venim și cu băieții.”
(Copiii lui, adică, doi la număr și toți ca el!) 😉
„Miercuri! Alo, da` ne luați și pă noi dă la aeroport? Grrr!” (Un râgâit discret!) „Hai, ca stați aproape! Bine. Avionu`? Grrr! Ajunge la 4 dimineața. Paaaa. Ne vedem acolo, da?! Abia aștept!”
N-am mai apucat să zic și eu ceva. Pun pariu până la ultimul bănuț pe care-l am acum în portofel că, în timp ce vorbea cu mine, s-a și bășit de vreo 12 ori!
După cum mă albăstrisem la obrăjori, soțul meu a realizat cu adâncă tristețe că era vorba de… amicul nostru comun, nea Icsulescu.
„Aoleuuu! Nu trebuia să răspunzi!”, zice Răzvan.
„N-am știut cine e…”
„Ce dracu` facem acum? Oare cât stau pe capu` nostru? Mâine e miercuri… Rămânem fără nimic, dacă vin termitele…” (Aașa erau porecliți cei doi băiețoi supraponderali, ca și părinții lor, răi, boccii, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu` pe mutre!)
Cu inimile tremurând, chiori de somn și triști ca la un proces de divorț, ne-am dus să-i luăm pe ipochimeni de la Otopeni, din aeroport. Am parcat și ne-am pus pe așteptat. Era și Andrei cu noi, adormit, îl căram cu schimbul în spinare.
Avionul a întârziat două ore. Credeam că mor acolo, cu dureri sfâșâietoare de mijloc, spate, brațe. Cine știe ce am de plătit, de trebuie să suport toate asta!
Răzvan, ca să mă mai scoată din jale, făcea glume tâmpite de tipul: „Mmmmm, tu miroși ceva? Cred că s-a pârțâit Nicu.”
În sfârșit, apar monștrii. Urlete și fluierături ca la meci, în Ghencea: „Hăăăăă, băăăăă, fiuuuuu, Danooooo! Răzvaneeee! Tantiiiii Danaaaaa! Iuhuuuu!”
„Să-mi bag picioarele!”, șoptește Răzvan. „Suntem terminați!”
Mie mi-a fugit pământul de sub tălpi. Nu-i mai văzusem de vreo doi ani pe amici, dar schimbările erau șocante. Cei doi băiețoi, care aveau vârste apropiate, 7 și 10 ani, crescuseră de parcă trăseseră E-uri pe nas în fiecare zi. Erau ca butoaiele, gușați, urâței, cu spumele mării, să mă ierte Dumnezeu, iar din ochi se mai vedeau doar două liniuțe. Ăla de 10 ani era cu un cap mai mare decât mine. Cred că m-ar fi snopit lejer în bătaie, dacă l-aș fi enervat. Dar eu nu aveam de gând să o fac.
Ne-au băloșit de pupături. Eram udă pe piept, în nas sau urechi. Nicu lăcrima de bucurie, ca de obicei, dând frâu liber unui recital de râgâieturi mărunțele, nazale și evident iberice, care povesteau cam ce balotase stăpânul lor în avion și înainte. Nu vreți să știți ce!
Nevastă-sa, Getuța, la fel de obeză și cretină, ne-a mozolit cu ruj spaniol. Umflații de băiețoi, lipicioși de la acadele, mi-au zguduit Andreiul din spinare, până l-au trezit din somn:
„Păi, ce faci, băăă, mafiotule? Noi venim la tine și tu dormi? Haidi, scoală!”
Îngroziți, le-am privit bagajele. Depășiseră gabaritul acceptat. La fel ca și ei. I-am urcat în mașina noastră, aveam mai multe locuri, dar abia au încăput.
„Lasă, bă, că voi aveți bani, sunteți ziariști, Dănuța scrie cărți, crecă s-a uNplut dă lovele! Păi, ce? Munciți ca mine pă Spanea, vai, mama mea?”
Pe drum, până în Pipera, ne-au asfixiat total. Îmi curgeau lacrimile! Puțea înfiorător. Bășinile lor, venite de pe alte meleaguri, și înghesuite ore în șir în burdihanele mari, erau combinate și grozave. Ne puteau curenta, făceau un arc electric. Mi se părea că le și văd, erau materiale. Răzvan a dat muzica mai tare, doar-doar… n-o să mai pută.
„Băă, intelectuali mai sunteți! râgâie emoționat Nicu. Nește Guță n-aveți? Un Salam sau fo prințesă, ce dreacu?
„N-avem decât Bregovic”, zic vinovată.
„Ie bun! Bagă!”
Bag și tac.
Ajungem. Mașina geme fericită după ce coboară anormalii și bagajele lor.