Am coclaurit, de mititel, pe ruta Bucuresti-Giurgiu, mai ales vara, cand ma duceam la Arges, impreuna cu o familie, cu care locuaim „la comun”, (asa primise tata locuinta in ’47) în incinta Garii.
Vecinul nostru era electrician si asigura telecomunicatiile. Nu credeam ca acest om, imi va pune in brate pasiunea pentru electricitate si electronica, pasiune ce m-a urmarit o viata intreaga, in paralel cu meseria ce mi-a fost harazita de soarta.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Asteptam duminicile caniculare, ca pe niste gogosi calde…. Mergeam pe jos pana la gara, am copilarit in preajma cimitirului Bellu-Pieptanari, iar tata lucra la Tipografia CFR (mai tarziu, „Tiparul”) unde se faceau biletele de tren, gard in gard cu gara. Trenul pleca spre Giurgiu la 7:12 din frumoasa si cocheta Gara Filaret, destul de animata, pentru acele vremuri.
Îmi placea sa ma fac „chitic”, stand pe vine, printre calatori si bagaje, sa pandesc momentul tragerii la peron… adoram mirosul de catran al sinelor si traverselor de lemn. Cunosteam toate cotloanele gării, parintii, cautandu-ma, disperati, ca vine trenul… Vagoanele de cls a II-a erau cu banchete din zabrele de lemn, cu plase pentru bagaje, din sfoara, deasupra lor.
Îmi placea sa ma joc cu scrumiera rotunda de alama, facand, deseori, mizerie pe podeaua CURATA (!). Faceam tot posibilul sa ma cuibaresc la fereastra. Calatoria era pana la Gradistea (o halta mica, imediat dupa Podul de peste Arges care este, astazi, o ruina postdecembrista, o realizare a mafiei de excavare a pietrisului din preajma lui, lucru care a rupt definitiv linia ferata pana la Giurgiu-Port).
De multe ori, trenul nu mai oprea in halta, ci la urmatoarea Gara, Comana. Aceasta ruta face parte din fiinta mea si este legata de un eveniment nefericit care a umbrit, oarecum, amintirea frumusetii ei.
Era 30 iulie 1959 ( aveam cinci anisori si aproape 2 luni), o zi splendida, ce nu avea sa anunte nimic din ce s-a intamplat. Ne-am urcat cu totii in tren, veseli si bucurosi ca ne vom alege cu o prajeala zdravana pe corpurile noastre, albe ca branza. Am ajuns la Gradistea, am coborât si am luat-o inapoi pe calea ferata, am ajuns la pod, ne-am milogit de militarul care păzea capul podului (ce vremuri!) sa ne lase sa trecem pe malul opus, unde era locul bine-cunoscut de plaja si scalda.
