Cizmarul.
În fiecare dimineață, la aceeași oră, îl auzeam cum ridică obloanele și-și deschide cizmăria. Vrrrrum!
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
„A venit nea Orășeanu”, îmi ziceam, și ieșeam repede din curte, ca să-l salut, și să-i mai cotrobăi prin suflet, și-n dugheană.
Seara, făcea la fel. Vrrrum! Trăgea obloanele și pleca, șontâc-șontâc, spre casa lui din Grivița. Nenea Orășeanu avea un picior mai scurt și purta o gheată mai înaltă, de care-mi era frică.
Cizmăria lui era cât o cutie de pantofi. Locul strâmt fascina fetița de șapte ani, care locuia în mine, atunci.
Înăuntru mirosea a piele bună, a prenadez și-a cauciuc. N-aș mai fi plecat. Din ziduri, până la tavanul înalt, creșteau pantofi, și cizme, și sandale, și bocanci. Toate mărimile, culorile, formele și stările. Unii erau vechi, vechi (Uăi, Dănuță, ăștia-s pantofi făcuți de Agopian, îi cunosc după stil, tii, ce om a fost ăsta! Artist! El m-a învățat meserie în anii 30.) Alții erau aproape noi, dar fiecare suferea de câte-o bubă: ba aveau tocurile descleiate, ba tălpile tăiate, tocite, ori vreo baretă ruptă.
„Iar ai vinit pă capu` mieu? Coțofană! Hai să-ți dau niște ciocolată…”, râdea nea Orășeanu și, în clipa aceea, eram convinsă că e Charlie Chaplin. Semăna izbitor de mult cu el, numai că cizmarul meu era șchiop, și avea degetelul arătător și inelarul, de la mâna dreaptă, tăiate de la jumătate. Niște bonturi. Cică îi explodase în mână o grenadă, în timpul războiului. Îl priveam cu groază neînțelegând cum de reușea să repare atâția pantofi. Mâna stângă mă înspăimânta și mai mult, pentru că era ca de femeie, cu unghii ovale, lungi, îngrijite, cu degete subțiri, de pianist, și albe-albe.
Dădea drumul la radio, un aparat bătrân, îmbrăcat în piele maro, cu găurele, aparat pe care i-l reparase tata. Muzică populară…
Cizmarul avea câte un ochi în fiecare deget, cu care vedea și pipăia pantofii. Vorbea cu ei, îi certa, dacă se lăsau greu la ciocănit și, de multe ori îl găseam că le povestește ciubotelor despre cum a stat el prin tranșee, cum îi treceau gloanțele pe lângă urechi, și cum a murit, în chinuri, Toma, camaradul lui.
„Și buuum! Un obuz lângă noi. Bietu` Toma! I-a zburat mățișoarili, și le-a aruncat păste mine. Ierea calde, ieșea aburi dân ele, și goale, că nu mâncase nimic în zâua aia. Pline cu aer. N-a murit pă loc, nu! S-a chinuit un ceas, până s-a îndurat Bunuțu` dă el. La început să ruga dă mine: măăă, ajută-mă să-mi strâng mațili! Poate mi le coase sanitaru` și trăiesc, mă! Vreau să mă întorc acasă. Mă așteaptă mama, săraca! Își strângea măruntaiele ca pă niște cârpe, și și le băga singur în burta făcută terci. Io? Mă uitam înțepenit. Nu puteam să mai gândesc. Plângeam ca prostu` cu arma-n mână. Dup-aia a început să urle, vai, cum mai urla… O chema pă mă-sa, amărâtu`. L-am mângâiat pă frunte, ierea rece și udă. Odată a făcut: aaaaah! Și gata. A scăpat. Uneori îl aud noaptea. Avea 19 ani, dracu` să-l ia dă război!”
Când ajungea la finalul poveștii, nenea Orășeanu își aprindea o țigară, și plângea tăcut, trăgându-și mucii. La radio o voce metalică anunța: „Am transmis muzică populară. Urmează…”
Știam când e prânzul pentru că la ora 12, veneau ăia cu „cotele apelor Dunării”. Un copil normal ar fi plecat la masă, dar eu rămâneam și mâncam cu nenea Orășeanu ouă fierte, salam de vară cu ceapă roșie, și pește din conservă. Acolo era paradisul meu. Printre sandale, cizme, și povești despre război și „naziști împuțiți”.
