Botinele. Aveam 15 ani, eram în clasa a noua și pășeam prin viață apăsat, uneori săltat, în joacă, mândră și suficient de tembelă.
Într-o zi, văd în vitrina magazinului de peste drum de coloanele din Piața Romană o pereche de botine din piele întoarsă, negre și absolut superbe.
Am intrat și am cerut una, ca s-o admir și s-o probez. Venea ca turnată. Eram sigură că nu vor mai exista când va lua mama salariul. Nici nu visam că vor fi ale mele, dar îmi imaginam.
Închid ochii și le simt și acum moliciunea, textura. Miroseau a piele și-a nou.
Am ajuns acasă și i-am povestit mamei. Probabil aveam bale la gură de poftă și lacrimi în ochi, că așa de mult am impresionat-o, încât s-a dus în camera ei, a scotocit prin șifonier și mi-a pus în palmă 465 de lei.
„Dani, ăștia erau banii pentru…”, dar nici n-am mai auzit pentru ce erau. Jur! De fericire, mi s-au astupat urechile.
I-am luat și am început să țopăi prin casă. Nu mai aveam răbdare până dimineața, când mă duceam la școală. Toată noaptea am visat numai botine. Mici, mari cât casa, verzi, albastre și albe. Cizmele vorbeau cu mine, cântau și spuneau bancuri porcoase despre Ceaușescu.
Când am ajuns la școală, magazinul nu se deschisese încă, așa că am hotărât să chiulesc de la o oră de Organizare ca să mi le cumpăr.
Între timp, mă jucam cu banii pe bancă, în loc să fiu atentă la profesor. Și, la un moment dat, m-am apucat să scriu pe bani: „Jos Ceaușescu!”, „Ceaușescu e un cretin”, „May the force be with you” și „I love you Luke Skywalker” (personajul principal din Războiul Stelelor).
