Domnul „Victorie” și „domnișoarele” lui
Era o căldură sufocantă ca-ntr-o oțelărie. Ajung pe undeva într-un cartier vechi al Bucureștiului: Dămăroaia. O străduță mă conduce direct în anii 50. Căsuțele bătrânești, micuțe, cochete, parcă discută între ele, au pleoapele lăsate și curțile lor dogoresc a uitare și a struguri tămâioși negri, încinși de soare. Timpul a uitat să mai curgă aici.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Dacă n-ar fi magazinul din colț, cu toate frigiderele lui moderne, aș zice că ieri a murit Stalin. Peisajul de la mijlocul secolului trecut este întregit de mai multe vehicule vechi, care sunt parcate pe marginea străzii, gata să ia în piept șoselele patriei. Pobeda, Volga, Warshawa, Opel Record, Dacia 1300, Moskvitch 402. Sunt mărci dispărute din traficul bucureștean.
Cu Volga neagră se transportau, pe vremuri, „elementele reacționare” la Malmaison, pentru interogatorii. Mie, mașina asta, îmi dă fiori și mi se face frig când o văd. Și frică…instinctiv.
Dar din Volgă iese un puștiulică simpatic, cu o șapcă roșie pe cap. Facem cunoștință. E Iosif. Nuuu, nu Visarionovici, stați liniștiți! ci Iosif Dumitru, fiul omului cu Volgi și Warshawe.
Un cățel flocos și nervos e atașat de o curte plină cu piese auto și bucăți de autovehicule. De acolo apare și „tatăl” tuturor mașinilor de pe stradă. Adrian Dumitru, pe care prietenii îl strigă „Pobeda”, adică, pe rusește, „Victorie”.
Domnul „Victorie” a reușit, din dragostea lui de o viață pentru autoturisme, să recreeze un colț de lume inedit, cum poate fi întâlnit doar în filmele vechi. Fiecare dintre mașinile pe care le-a strâns ani de zile are istoria ei. Ți-o poate spune, dacă ai răbdare s-o asculți.
Warshawa mare și ruginită așteaptă acum palmele pricepute ale meșterului s-o readucă la standardele de altădată. Domnul „Victorie” a găsit-o aruncată la fiare vechi, nimeni n-o iubea, nimeni n-avea nevoie de un asemenea hârb. Omul s-a apropiat de magaoaie, a bătut-o cu mâna pe spinarea ramolită și i-a vorbit ca unei ființe: „Nu fi supărată, gagico, îți pun eu un carburator vesel și-ți fac tinichigeria, de n-ai să te mai recunoști! Ai să vezi ce invidioase or să fie suratele tale, astea noile. Când o să te scot pe bulevard, toate or să crape de ciudă!”
Și ca să-i demonstreze, i-a arătat o soră de-a ei, pe care o descoperise el mai de mult. Tot o Warshawa. Acum e o splendoare, așa, dichisită.
„Aaa, s-o fi văzut-o cum arăta când am găsit-o!”, continuă domnul Popeda. „Era terminată, un jaf, bună de aruncat. Și uite-o acum ce drăgălașă e! Asta înseamnă să iubești ceea ce faci și să-ți dorești ca un nebun să redai viață lucrurilor pe care lumea le crede pierdute. Eu țin la mașinile astea, ca la niște oameni. Unii zic că sunt niște babe sovietice. Or fi! Pentru mine însă sunt domnișoare…”
