Lada 1200. Dragii mei, în urmă cu douăzeci și cinci de ani ani îmi doream, cu turbare, o mașină. Să fie a mea, cât de mică și de nasoală, dar să funcționeze, să aibă patru roți, dacă se poate toate la fel, de aceeași dimensiune, un motor cumsecade și înțelegător, faruri, tobă de eșapament, tot tacâmul.
Mă și vedeam eu, alături de ea și prietenul meu pârâind revoluționari prin țară, după subiecte noi, fascinante și nemaiîntâlnite. „Un ziarist, îmi ziceam, e mort fără mașina lui, cu care să se poată deplasa oricând, oriunde și pe ploaie, pe ninsoare sau pe zloată.” Corect? Corect!
Eeee, și nu ziceți că ziua mult-așteptată a venit? A venit, sărăcuța, ca Ana lui Manole a venit.
Pe atunci stăteam în Ghencea, aproape de stadion, o traumă teribilă, dar asta v-o povestesc altădată, la o cafea beton. Era cald, soarele mușca feroce ca un Pit Bull Terrier dement, iar eu mă duceam să cumpăr un pepene și niște bere de la Piticu (un distins buticar din zonă).
Tocmai luaserăm salariul. Pe la Drumețul, cum vii de pe strada Vlădeasa, tan-taniiii! mi-a sărit în ochi. O Lada 1200, maaare, cu o mutră de babă beată, exoftalmică și indiferentă. MAȘINĂ! În geam, o hârtiuță scrisă agramat cu dermatograful, îmi amintesc și acum conținutul ei, pentru că am păstrat-o multă vreme „la chitanțe”: „De vânzare, Lada 1200 din ’78, perfectă stare de funționare, motor reparat, caroserie inpecabilă. Preț 7 milioane. CHILIPIR!” Și un număr de telefon. Uaau!
„A noastră e!”, sare Răzvan entuziasmat, uitând și de pepene și de bere. Oricum combinația era fatală pentru intestinele noastre și așa greu încercate în ultima vreme de mâncarea cu E-uri.
Ne întoarcem în casă, numărăm toți banii, ne băgăm picioarele și luna aia în întreținere, („Las’ c-o plătim noi din ce-ți dă Dinescu la Plai cu boi…”) și îi punem pe toți la un loc. În total aveam vreo 5 milioane. Buni și ei!
Răzvan sună la numărul de pe hârtiuță și răspunde o cucoană. „Da, sigur, acum. Vă aștept.” Luăm banii și țuști, înapoi. Ajungem. Vorbim cu proprietara care garantează în felul ei absolut personal și pitoresc, că „să moară fetili ei, Janina și Magda, dacă mașina nu e supermegabengoasă, că zboară ca vântu’ și ca gându’, și că rușii face cele mai bune și mai rezistente caroserii. Păi, dacă vă ciocniți dă un camion, pun pariu că nu muriți!”
Ce mai! Ne-a convins. Faza cu camionul, m-a dat gata! Îi dăm 5 milioane. Restul? Peste trei săptămâni. Hai la mașină!
Iat-o! O văd și o îmbrățișez cu mâinile și degetele ochilor mei. Aș fi pupat-o pe capotă, dar niște lucrători de la REBU tocmai spărseseră un pepene pe ea și era pliiină de semințe, coji și scuipăciuni. Acum se frecau pe burți și râgâiau, mulțumiți, la umbră. Ei, nu-i nimic, n-o să-mi stric eu buna-dispoziție, le-am zâmbit, le-am zis ceva. Am acasă un manual de limba romani și am reținut câteva vorbe. Marocanii mi-au făcut cu ochiul și s-au cărat, târând poetic, ba chiar erotic, măturile prin praf.
Însă fosta proprietară a mașinii a reușit să-mi distrugă bucuria rapid când Răzvan a vrut să bage cheia-n contact: „Păi să vedeți că nu prea merge singură”, zice. „Cum adică nu merge singură? Da’ ce-are? N-ai zis că…?”, întreb revoltată, gata să plâng.
„Nu-i bun carburatoru’. Acu’ trebuie înpinsă, da’ dacă puneți unu’ nou, e rachetă cosmică, jur pă ce-am mai scump! Și unde mai pui, că e și mașină dă epocă. V-ați scos!”
Of! O împingem până în fața blocului. Răzvan ține direcția, eu mă opintesc de la spate. E grea. Tanc. T 34. Lumea ne privește și râde:
„Ia uite-i și p-ăia! Hă! Hă! Hă!” Curg ape-ape pe spinările noastre.
O înțepenim, în final, la intrare. Huh! Ce bine! Răzvan s-a uitat să vadă dacă are motor sub capotă. Avea! Avea și multe piese, dar …lipsă! Ulterior am aflat că unele dintre ele se portiveau perfect la aspirator sau la frigider.
În seara aia ne-am culcat târziu, beți de fericire. Am coborât și am luat, pe datorie, o sticlă de bere, apoi ne-am instalat în habitaclul primei noastre mașini, parcate în apropierea intrării în bloc, ca să fim văzuți de unii dintre vecini, eu în dreapta și Răzvan la volan. Făceam ca niște copii care se joacă de-a cursele. Învârteam de volan, scoțând sunete de genul: vuuuu, tuc-tuc-tuc, tiiiiiiiit! brrrrrruuum! Și… frână bruscă! Eram în al nouălea cer!
După ce am lins berea ieftină, mi s-a părut că pe parbrizul automobilului, ca pe un mare LCD, încep să se deruleze imagini cu autostrăzi flancate de păduri și munți cu zăpezi imaculate pe creste… Mvai, ce frumooos! Îmi dădeau și lacrimile de emoție. Patria ne aștepta să venim!
Din clipa aceea, toți banii pe care-i câștigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eșapament, baterie, etc. Intraserăm într-un cerc vicios. Rezolvam o portieră, că și astea aveau hibe, nu se închideau perfect, și se rupea macaraua de la geam. Dacă puneam o țeavă nouă de eșapament, cădea pedala de accelerație. Mașina scotea un fum alb, rău-prevestitor, într-adevăr ca o rachetă la decolare.
Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt, ca să ne putem înțelege cât de cât.
E drept, viața noastră s-a schimbat radical de atunci. Nu mai atârnam prin stațiile RATB, vară-iarnă, nu mai dârdâiam așteptând dependenți de metrou și ajungeam la întâlniri fără întârzieri de o oră. Papașa, că așa am botezat-o, devenise un nou membru al familiei. Ne-a ajutat în demersurile noastre jurnalistice, în sensul că ne ducea de la un capăt la celălalt al Bucureștiului, fără să ne arunce în Dâmbovița și fără să ne izbească direct cu creierii de asfalt. Ba am mai colindat și pe la Brașov, am urcat până în Poiană, am ajuns la Saturn și Vama-Veche.
Răzvan – care semăna acum cu Zampano din „La strada”, își lăsase barbă, plete, avea mutră de brută fundamentalistă. Eu mă regăseam în privirea ciudată a Giulietei Massina, purtam băsmăluțe roșii și țineam tot timpul o pernă în brațe, asta în loc de airbag. Căram în Papașa computerul, aparatul foto, perne, pături, străchini, tingiri, pompe, ciocane, chei franceze, șuruburi de toate dimensiunile, becuri noi pentru faruri, în caz de avarie, cam tot ce aveam nevoie în „delegații” prelungite.
Odată ne-a lăsat în pustiu, bestia! Unul dintre cauciucuri se tocise în așa hal, încât îi ieșiseră sârmele pe afară. Am schimbat roata, dar asta era mult mai mică și stăteam câș. Răzvan mai sus, eu mai jos, că era pe partea mea. Când ajungeam și noi pe autostradă, în sfârșit, toți șoferii cu BMW-uri, Merțane sau Ford-uri ne claxonau oripilați. Să nu stăm în calea lor! Până și ăia din Dacii strigau la noi vorbe amare, scoțând capetele pe geam: „Hooo, cu rabla d-aici, cărați-vă!”
