Cum m-am ciocnit? 🙂
Sfârșitul lui 2004 părea molcom. Ajun de Crăciun, luminițe, lume de basm, colindători și pocnitori.
Locuiam în Ghencea. Proaspăt proprietar al unui autoturism Lada 1200 (din 1978), plecasem să-mi ajut tatăl, ca să-și ia din piața Matache un sac de cartofi. Nu prea dormisem în noaptea aia, din cauza singurului vecin aflat deasupra, care și-a tranșat cu drujba porcul în sufragerie. O să spuneți că seamănă cu filmul lui Mungiu, dar nu e ăla. E filmul meu! Și e „pe bune”!
Mă sui, chiaun, în autoturism, nevasta-mea (Dana) în dreapta, și încep manevrele de ieșire din parcare. Ajungem în Bd. Ghencea, accelerez, și dă-i și dă-i, până pe la vreo 60 la oră, o viteză absolut cosmică pentru noi. Mașina noastră rusească accelera de la 0 la 100km/h, cam într-o oră de mers. 😉
În dreptul stadionului, era multe autoturisme oprite la stop. Apăs pedala de frână, dar nenorocita dracului, cade, pur si simplu, ca o nesimțită pe covorașul de sub volan. Între varianta de a o opri în stâlpul de la benzinărie, pe partea nevestei, la care țin nespus, și a mă înfige, ca o ghiulea, în portbagajul ăluia din față, am ales-o totuși pe cea de-a doua. Sunt un umanist totuși. Și m-am înfipt rusește. Buuum!
„Victima” era o biată Dacie, de culoarea alb 60. La volan, însă, mare surpriză: șoferul-soț, de culoare black extrem, în dreapta, consoarta, cam aceeași nuanță, iar pe locurile din spate, soacra și nepotul, un puști de vreo 17 ani, la fel de negru, șmenuit pe mutră și cu pumnul cât capacul de la roți. Vai de mine!
După impact, mașina lor arăta ca un veritabil hatchback, iar a noastră rămăsese în dinți cu bara Daciei. Apa din radiatorul nostru se amesteca pe asfalt cu benzina nefericitului, care avusese neșansa să fie în calea noastră.
