Maica mare…
Ferestrele erau larg deschise. De afară venea, ca un hoț, aerul curat, care trăgea după el un miros de iasomie și de brad ars. Cineva dăduse foc unor crengi. Era pe la sfârșitul lui mai, când Bucureștiul înnebunea de dor, s-ar fi smuls cu totul din rădăcini, ar fi fugit și s-ar fi iubit pe câmp cu te miri ce localitate proaspătă din apropiere. Dar Bucureștiul rămânea pe loc și doar zbuciumul lui se transmitea oamenilor care trăiau și visau în el.
Începutul secolului XX. Maica-mare, Steliana, stătea pe terasa vilei din apropierea Herăstrăului și pigulea la un mileu, atentă să nu piardă firul sau… numărătoarea. Pince-nez-ul abia se ținea de nasul ei coroiat și extrem de fin. Lucra de vreo câteva luni la un tișlaifăr epatant pe care voia să i-l dea cadou de nuntă Ceciliei, una dintre fiicele ei. De undeva se auzea cântând la patefon Cristian Vasile: „Când apari seniorita, în parc pe-nserat/ Curg în juru-ți petale de crin…” Se trezi oftând, nici ea nu știa de ce.
Femeia lua pe iglița subțire câte un fir de ațică, îl învârtea ușurel în sus, vâra apoi pe un ochi, trăgea și gata. Piciorușul creștea! Iar, număra: unu, doi, trei. Stop! Dacă greșea, deșira tot și o lua de la capăt. Fiecare ochișor, buclă, cotitură, fiecare împunsătură, aducea în față și un gând. De fapt, amintirile bătrânei doamne se împleteau odată cu dantelăria care ieșea din munca degetelor ei.
Era singură în casa cea mare de la marginea Bucureștiului, copiii plecaseră cu treburi și ea lucra și lucra. În același timp i se mișcau și buzele seci, de parcă ar fi croșetat cu limba și ar fi tras ațele prin dinți. Vorbea cu tablourile de pe pereți, cu șemineul și cu oglinzile făcute de viitorul ei ginere, mare patron de magazin în centrul capitalei. N-o auzea nimeni, servitorii erau la piața mare, bucătăria închisă (n-avea voie nimeni să intre acolo între mese!).
Aaa, dar ce copii avea Mam` mare! Să te tot mândrești cu ei! Șase la număr: Stelian-Ionel, Tudorel, Cici, Eugenia, Maria, căreia cu toții îi ziceau „Mica” și Tanți. Biata Tanți! Murise de copilă. A mâncat-o TBC-ul. „Ce copil frumos a fost Tanți!”, suspina bătrâna în timp ce mai făcea un ochi de dantelă.
„Domnilor, avea un chip de angel. Pictură de Botticelli! Da! Da! Păi nu ți-am spus că a fost modelul lui Nicolae Grigorescu? Era prieten cu noi și cu Geoges Bellu, daa, ce băieți frumoși erau! Nicolae a venit la noi la moșie, la Urlați, aveam acolo un conac mare, pământuri, da` ce n-aveam! Și a văzut-o pe Tanți cântând la vioară. A dus mâna la inimă: Ah! ce splendoare! Vreau s-o pictez! Ei, la început n-am fost de acord, fata mea nu e din ALEA, dar artistul m-a convins în cele din urmă. Pe unde-o fi tabloul ăla?”
O lacrimă o gâdilă pe obrazul zbârcit. Pică pe rețelele întortocheate ale mileului. E pentru Tănțica. Și maica-mare coase o floare roz-pal, din mătăsică, în amintirea ei.
