În materie de pictură, primele preferințe ale lui Dinișor fuseseră Murillo și Velasquez. Nu c-ar fi cunoscut, la nici cinci ani împliniți, cele două nume, dar se dădea în vânt după copilașii celui dintâi și după unul dintre portretele Infantei Margarita, creat de al doilea. Se plictisise la un moment de pliantul cartonat cu animalele sălbatice și domestice, deja le știa bine pe toate, și altă carte ilustrată nu găsise prin casă, înafară de „Istoria artelor”, un album mare și voluminos, cu coperți cartonate. Ăsta era cu poze colorate și-i plăcea, chiar dacă trebuia să facă mari eforturi până și să-l deschidă.
Trecea repede peste scenele de luptă și peste chipurile supte ale unor bărbați ciudați, cu nasuri mari și frunte boltită, care purtau un fel de scufii urâte și caraghioase, maro, de fapt un fel de glugi ca aceea de la costumașul ei de fâș grena, pe care-l ura din tot sufletul. Nu se oprea nici la mustăcioșii și bărboșii cu pălării negre și gulere albe cum nu mai văzuse. Dar copilașii și mai ales prințesa, prințesa cu plete blonde și rochiță lungă, frumoasă, erau altceva. Îți tăia respirația. Era în stare s-o privească ore în șir, cu sinceră admirație și un strop de invidie feminină precoce, studiind cu ochi mari fiecare detaliu al corsajului împodobit cu un medalion grațios și funde savante, fiecare unduire a buclelor de aur… Și părul ei era de aceeași culoare, dar tăiat scurt, cu breton. „Tuns cu oala”, zicea Moșu’. „Freză de rusnac, Alioșa”, râdea Mica, iar Dinișor se supăra. Ea își dorea să arate ca prințesa. O chema „Infantamargarita”. Îi citise ei mama din cartea cea groasă, cică așa scria jos, sub fotografia micuței. Tot ea îi spusese că nu era poză, ci pictură, adică un fel de desen făcut de un nene din Spania. Spania era altă țară și acolo se născuse fetița. Se născuse demult de tot, crescuse mare și murise fără să ajungă babă, ceea ce lui Dinișor i se părea cam greu de crezut. Trebuie să fii babă sau moș ca să te duci în Rai. Era aproape sigură că așa stau lucrurile.
Pictură aveau și ei în odaia de la stradă, pe peretele din dreptul recamierului. „Două pictură”, stabilise cea mică, privind mai întâi spre favoritul ei, portretul romantic, în ramă grea, aurită, al unei copile de doi-trei anișori, surprinsă în mijlocul naturii. Avea păr creț, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi și ținea în mână o minge dungată, în nuanțele satinate ale bomboanelor „de mătase” ce nu lipseau niciodată din scrinul bunicii, cel cu fiocuri adânci și mânere de porțelan alb.
Și mai era celălalt tablou, mititel, cu chenar îngust și negru. Și acolo era o fetiță, dar alta. Mama ei, când era mică, brunetă, cu obraji bucălați, într-o fustă verde, tricotată, cu plătcuță. Nu semăna deloc, dar deloc, cu mămica, o roșcată cu părul cârlionțat și ochi verzi, alungiți, de pisică. Și nici măcar nu miroseau la fel. Dinișor știa bine asta. Se urcase-ntr-o zi pe lada patului și-și lipise nasul de fețișoara rotundă și rumenă. A praf mirosea și a încă ceva, dar nu ca mama. Când o pupa mama, în nări îi năvălea un parfum dulce, de pudră. Așa se chema pulberea roz cu care se dădea Mica pe nas și pe bărbie, uitându-se în oglindă. Ca să se facă frumoasă, zicea. Dinișor nu pricepuse niciodată cum vine asta. Frumos ești, nu te faci. Uite, „Infantamargarita” era frumoasă în fiecare zi. Și dimineața, și la prânz, și seara. Dar poate că ea era așa fiindcă era prințesă și din Spania…
CODRINA TOMOV
