De data asta, Dinișor chiar o feștelise. Și încă rău de tot. Întâi, pentru că distrusese pixul ăla deștept adus de Mica din Iugoslavia și luat la școală doar cu împrumut, cât să se fălească puțin cu el în fața colegilor dintr-a III-a B. Apoi, pentru că, după ce se răzbunase pe Bogdan, se alesese cu o observație în carnetul de note, la rubrica „Purtare”, observație care se cerea musai semnată de părinți.
Mai rău îi părea, sincer, după pix: o minunăție, gri-metalizat cu striații, nemaipomenit. Mica venise din Iugoslavia, tărâm exotic în anul de grație 1977, cu o grămadă de lucrușoare frumoase. Fetiței îi adusese un Mickey Mouse mititiel care scotea limba și dădea afară pe gură niște bomboane roz, fructate, incredibil de bune. Era suficient să-l apeși pe creștet și pac! ieșea drajeul. Și mai venise cu niște materiale pentru haine pe cinste, unul negru, mai gros, un altul albăstriu, unul alb, cu maci într-o margine, și, cireașă pe tort, vreo doi metri de mătase verde. Verdele ăla din rochia pe care și-o dorise Dinișor de Paști, cu doi ani înainte…
Nici acum nu înțelegea ce se întâmplase. La îndemnul lui Ticu, îi scrisese Iepurașului – scurt, să nu-l țină din treburi, că nu-i ea singurul copil din lume, dar cât se poate de clar – ce cadouri își dorește. Lista nu era lungă și, de fapt, dacă stătea bine să se gândească, numai rochia conta. Modelul îl găsise printre ilustrațiile unei cărți de povești. Era lungă, fluidă, de culoarea otrăvii, cu mâneci lungi, bufante, și cordon subțire în talie. Nu considerase necesar să dea toate detaliile astea în scrisoarea pe care Ticu urma s-o dea Iepurașului. Urecheatul știa cu siguranță ce trebuia să-i aducă. Sau poate nu? Hmmm, după Paștile acelea, Dinișor nu mai era atât de convinsă de asta. Ceruse o rochiță verde și, ce-i drept, asta primise. Doar că între cea visată și cea primită era o diferență uriașă. În pachetul mare, cu fundă roz, găsise o amărăciune din supraelastic cu model în relief – îl ura! – de un vernil palid și nu prea arătos. În plus, era scurtă și dreaptă, necum amplă și până-n pământ….
În fine. Revenind la boacăna zilei, trebuia să găsească o soluție. Bine măcar că nu era încă nimeni acasă, nici Mica, nici Ticu, nici Buni. Avea nevoie de un plan…
Își aminti că la maică-sa ținea schema cu umorul. Oricât ar fi fost de nervoasă, dacă reușeai s-o faci să râdă, scăpai fără ceartă sau pedepse. Hotărî să i se spovedească într-un bilețel și-apoi să meargă, chipurile, să doarmă de amiază, cât să evite confruntarea directă. Încropi în câteva rânduri povestea celor întâmplate în clasă, cât să se înțeleagă că totul pornise de la Bogdan. În pauza mare băiatul îi luase pixul și îl aruncase pe dulap, transformându-l în vreo trei țăndări. În timpul orei care urma, fetița se răzbunase trăgându-i, pe sub bancă, un șut în fund. Simplu de făcut – doar stătea chiar în fața ei, iar spătarul avea un spațiu gol foarte potrivit pentru operațiune – însă actul de justiție se lăsase cu observații în carnet, atât pentru agresoare, cât și pentru victima nu întru totul nevinovată.
Dinișor reciti textul. Hm, drăguț, dar nu destul. Se gândi să alăture, ilustrativ, bucățile pixului din Iugoslavia, cu explicația „Iată ce a mai rămas din el”, și să mai pună de la ea, așa, pentru siguranță, și vreo două poezioare. Mica era convinsă că are un copil foarte talentat și se topea după orice versuleț produs de unica odraslă, iar micuței nu-i scăpase amănuntul.
„Mămică dragă, eu te rog/Să-mi ierți acum greșeala/Și altă dată o să vezi/De merit chelfăneala”. „Tăticul meu cel mult iubit/Semnează ce ai auzit/ Și-acum te rog ca să mă ierți/Și când mă scol, să nu mă cerți”.
Odată desăvârșită opera, mai puse lângă bilețel carnetul deschis la pagina cu observația și o tuli în camera ei. Nu că i-ar fi plăcut să doarmă de amiază. Dimpotrivă, detesta asta și obiecta cotidian împotriva acestui moment impus al programului. Acum însă trebuia să arate tuturor că e cuminte.
Două ceasuri mai târziu, când se trezise, casa era toată un zumzet și-o veselie. Din sufragerie se auzeau glasurile părinților și hohote de râs, de-ai fi zis că-i duminica Crăciunului. Mica și Ticu au întâmpinat-o zâmbind cu gura până la urechi. Ai fi zis că primise vreun premiu, nu o sancțiune școlară. Îi cerură să mai spună odată, prin viu grai, povestea cu Bogdan și se amuzară îndelung pe seama celor două catrene. Profesoară de română, maică-sa remarcase, cu o mândrie prost ascunsă, că nici rima și nici metrica nu șchioapătă. Ceea ce era de bine, până la urmă…
Scăpase. Dar după pixul gri-metalizat, cu striații, tot îi părea rău.
Codrina Tomov
Foto: eu. N-am pix gri. 😉
