Pe atunci, lumea lui Dinișor era simplă, iar oamenii mari se împărțeau în două categorii clare: drăguliți și urâți, fără nicio trimitere la aspectul fizic. În casa mare și veche din centrul orașului, mai numeroși erau primii. Mai mulți erau ei și așa, în general, pentru că urâte era numai Tanti Ella și Tușa Stanca. Degeaba încerca Mica s-o convingă pe fetiță că Ella, cu părul ei negru și lung, cu talia subțire și ochi de culoarea chihlimbarului, n-are cum să fie altminteri decât frumoasă. Sau că biata Tușa-i femeie bună, cu mâini de aur și suflet generos. Dinișor n-o iubea. Cum n-o iubea, dar deloc, deloc, pe Doamna Zoe de la etaj, cea cu părul vopsit roșu-flacără, glas dogit de fumătoare împătimită și mărgele negre de cristal peste gușa dublă.
Drăguliții, în schimb, erau altceva. Drăguliță era Tanti Țuți. Era unguroaică și-o chema Otilia Constantinescu, deși pe mămica și tăticul ei, care locuiau la subsol, îi chema Meszaros. Tanti Țuți era grăsulie și blondă, cu obrajii rotunzi și veșnic rumeni. Dinișor n-o văzuse niciodată îmbrăcată altfel decât în capot de mătase înflorată – avea o colecție întreagă – , cu un tulpan străveziu pe cap și cu șorț alb, apretat, cu broderie la poale. În picioare purta o minunăție de papucei de casă, ca de păpușă, cu toculeț și pompon roz. Dinspre bucătăria ei cu fereastra veșnic deschisă spre curtea interioară veneau întotdeauna mirosuri îmbietoare, de plăcintă și chiftele, de supă de pui sau, duminica, de tort. Când și când, Țuți o poftea pe micuță să-i țină companie, iar asta era drăguliț din partea ei, c-o așeza pe un scăunaș mărunt, cu spătar, și-o lăsa să se uite la oalele roșii cu buline albe, la aragazul cu picioare lungi, la perdelele de creton presărate cu copăcei și la unguri. Așa-i spusese, că-s unguri și ei, băiețelul cu pălărie verde, ca de vânător, și fetița cu băsmăluță cireșie, figurinele atârnate în cuie pe ușa credențului. Zâmbeau amândoi cu gura până la urechi și erau și ei drăguliți, măcar că nu erau vii și nu știau românește. Tanti Țuți vorbea însă bine, fără accent. Se molipsise de la soțul ei, Nenea Liviu, un nene cam urât. Și-i povestea mereu că, în tinerețe, fusese și ea slăbuță ca Luci, chiriașa lui Zagoni. S-a îngrășat după ce l-a născut pe Mirciulică și așa a rămas, dar îi plăcea și să mănânce. Îi punea lui Dinișor o porție mare de tăiței cu nucă și zahăr, încă aburind, apoi se servea la rândul ei, oftând de poftă.
Drăguliță era și Doamna Ana. Doamna Ana era bătrână, poate mai bătrână chiar și decât Baba Cloanța, după estimările fetiței. Nu putea fi altfel, de vreme ce fusese învățătoarea mamei. Doamna Ana era blândă, te saluta întotdeauna și nu trecea pe lângă copii ca pe lângă niște mobile uitate pe hol. Te întreba ce faci și cum e la grădiniță. Ba odată chiar se lungise la vorbă cu Dinișor, povestindu-i că, pe când Mica era în clasa a II-a, după o serbare, o găsise, încă în costum popular, cu năsucul lipit de vitrina cofetăriei lui Schmidt. Se uita cu jind la prăjituri, dar n-avea bani să-și ia nici măcar câteva bomboane. I-a cumpărat ea, Ana, un carton cu două cremeșuri, să aibă și pentru acasă. Așa faci dacă ești drăguliță, faci cadouri. Și bucuri oamenii și nu te uiți la ei de sus dacă vezi că-s mici, mult mai mici decât tine.
Totuși, drăgulițul drăguliților era Domnul Roth. Înalt și drept ca un plop, avea păr și barbă albă, ca Moș Crăciun, și niște ochi mari de tot, albaștri. Doar că era slab și purta pălărie și baston, întotdeauna. Când se întâlnea cu Dinișor și bunică-sa, o saluta mai întâi pe bătrână, cu „Săru’mâna, Doamnă Micula”, iar apoi pe ea, pe fetiță, cu „Servus, domnișoară mică”. Nimeni nu-i mai spunea așa și nimeni, când venea la ei îi vizită, nu era mai ciudat ca Domnul Roth. Drăgulițul le călca pragul rar și își cerea întotdeauna voie să intre. Nu se așeza, ca toți ceilalți musafiri, la masa din bucătărie și nici nu se lăsa tratat c-o dulceață, o cafeluță sau o vișinată. Trecea întodeauna dincolo, în odaia de la stradă. Bunica îi aducea un taburet și-l poftea să se așeze în fața tabloului cu copila cu păr creț, rochiță albă și minge dungată. Se uita la ea preț de câteva minute, în tăcere, apoi se ridica, mulțumea gazdei și pleca. Domnul Roth avea față de sfânt. Nu pentru că era evreu, deși poate conta și asta. Și sfinții din icoanele de la Catedrală erau tot evrei, și Iisus era și el evreu. Dinișor știa asta de la bunica.
Ce nu știa nici ea, și nici bătrâna, aveau să afle la mulți ani după ce drăgulițul murise. Tabloul cu fetița fusese cândva al lui și i-l vânduse Florianei Micula, vecina, într-o vreme când, după ce îi închiseseră comuniștii cabinetul de avocatură, era cam strâmtorat. Pe bani puțini îl dăduse și ridicase o singură pretenție, încă de la încheierea târgului: să fie lăsat să mai vadă, din când în când, pictura. La destulă vreme după dispariția Domnului Roth, în casa mare și veche din centrul orașului se aflase că portretul copilei în rochie albă o reprezenta pe unica lui fiică, Orly, care nu trăise decât șase ani…
de Codrina Diana Tomov
Pictura: Răzvan Mateescu
