Dinișor fusese cât pe-aci să încaseze de la maică-sa o scatoalcă din pricina… culturii. Mai precis, a lui Vasile Alecsandri. Și mai precis, a poeziei „Oda ostașilor români”. Tocmai li se predase la școală și fetița, conștiincioasă din fire, învățase câteva strofe pe de rost, la îndemnul învățătoarei. Noroc că memora ușor și, în plus, avea ocazia s-o mai îmblânzească pe doamna în cauză, care n-o prea avea la inimă pentru că nu era bună la matematică și, la ore, vorbea și desena aproape tot timpul, secondată cu entuziasm de prietena și colega ei de bancă, o puștoaică drăgălașă și deșteaptă, cu un aer ușor năuc și degetele veșnic murdare de cerneală.
Erau amândouă cam artiste și cam zăpăcite, iar Tovarășa – Tova – aprecia mai degrabă genul sec și riguros, mai aproape de ceea ce emana ea însăși, un soi de uscăciune savantă și total lipsită de umor.
Atâta doar că, în vreme ce se străduia să rețină versurile patriotice ale bardului de la Mircești, Dinișor n-avea de unde să știe că se va sluji de ele într-o manieră neortodoxă și riscantă, pasibilă de pedeapsă.
Se întâmplase s-o enerveze pe Mica într-o zi. Cu ce anume? Nu mai știe nimeni, probabil cu fleac ca oricare altul, petrecut într-un moment când mama era obosită, iritată sau fără chef. Cert e că, scoasă de-a binelea din sărite, femeia o apostrofase pe copilă folosind un ton ridicat și un adevărat potop de cuvinte care se încheia cu inspirata formulă „căcat mic ce ești”, urmată de o suită de semne de exclamație. Replica îi ieșise fetiței din gură negândită, clară și cât se poate de… literară. „Că din vultur vultur naște, din stejar stejar răsare!”, citase Dinișor cu aplomb, ca și când tocmai i-ar fi testat cineva, taman atunci, abilitatea de demonstra că-i cultă și cu lecturi serioase în materie de poezie.
Cât despre maică-sa, după un moment de tăcere asortată cu niște ochi mari și bulbucați, își dusese mâna la gură și ieșise vertiginos din încăpere. Abia peste ani îi mărturisise că, pe moment, se văzuse pusă în încurcătură. Să penalizeze obrăznicia? Așa ar fi fost pedagogic, dat fiind că dracul ăla de fată tocmai o făcuse… căcat mare. Să ignore ofensa? Așa ar fi fost, poate, didactic, chipurile ca să nu încurajeze, prin exces de atenție, manifestări similare. Problema era că o bușise râsul într-un asemenea hal, încât preferase să procedeze, dacă tot ne aflam amândouă la capitolul citate, ca-n Topârceanu, pe principiul „Unul părăsește sfada. Întorcându-se cu coada…”
Și mai fusese și mândră de fie-sa.
Codrina Tomov
Foto preluare internet.
