Lacrimi de mamă…
Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele Primăriei de Verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își aprinsese o țigară fără filtru și ofta îndrăgostit din toate mahalalele lui. Era vremea iubirii, a teraselor cu mititei sfârâind pe gratare, a berii înspumate și-a lăutarilor vestiți.
Era frumos ca un prinț rus
Dumitrel avea 17 ani și toată lumea îl considera un geniu, profesorii, rudele, vecinii, inclusiv nea Tănase, șpițerul din colț, care turna apă în spirt, ca să-l lungească…
Băiatul excela în toate, și-n științele exacte și-n literatură sau poezie, iar părinții lui, Tică (Dumitru) și Marghioala Dănilă, erau mândri și fericiți. Așa noroc la copii, mai rar!
Dumitrel era frumos ca un prinț rus. Pictură de Botticelli, nu altceva! Alb la pielița obrazului, cu ochi mari, albaștri-verzui, adânci și triști. Gene lungi, de femeie, și nasul drept. Un oval perfect, îmbrățișa o gură senzuală, de bărbat în devenire, care știe ce simte și ce vrea.
-Cu mine seamănă!, zicea tatăl lui fudul, în timp ce-și sorbea cafeluța pe terasa vilei din cartierul Domenii.
-Ba cu soră-mea, Smaranda!, sărea nevastă-sa. Ea era așa în adolescență…Are gura ei, nu vezi?!
Bărbatul strâmba din nas și dădea din cap.
-Soră-ta, Smaranda! Are numai parașute-n cap, motoare, elice și avioane. Aia nu e muiere! E drac! De când o cunosc e în cer! Nu tu o ciorbă, o ciulama, un polonic! Manșa avionului și parașuta! Atâta știe.
-Mai taci din gură! Soră-mea e celebră-n toată lumea. Ce, ca tine? Ai făcut filosofia la Paris și acum ești paznic la cimitirul Reînvierea. Halal Filosof!
-Marghioalo!
-Nicio Marghioală!
Și Marghioala pleca ofensată, cu buzele țuguiate. De fiecare dată când Tică se lua de Smaranda, sora ei, se făcea foc și pară. Smaranda Brăescu, căci despre ea este vorba, era pe vremea aceea „Regina Înălțimilor”, se putea mândri cu un palmares aeronautic extraordinar: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale. O, dar câte nu făcuse Smaranda! De ce n-ar semăna nepotu-său cu ea?
Suntem bărbați de-acum!
Dumitrel era în ultimul an la liceul Lazăr, elev eminent, cu rezultate excepționale. Note maxime pe toată linia, o purtare exemplară, o ținută impecabilă și un caracter de mare nobil.
-Domnule Dănilă! Băiatul dumneavoastră e un geniu! Va ajunge departe de tot! E și frumos, e și deștept! Aveți grijă de el!, îi spunea profesorul de Filosofie, dar și cel de Matematici.
Însă, pe lângă admiratori, tânărul căpătase și mulți dușmani, mai ales printre colegii de clasă, care nu aveau atâtea calități. Toate fetele de la Școala Centrală sau de la pension erau îndrăgostite până peste urechi de el, iar treaba asta nu era de acceptat așa ușor. Majoritatea colegilor îl urau sincer, de moarte, le clocotea invidia-n sânge și l-ar fi pisat de viu. Dar cine avea curajul?
Totuși, în vara aceea în care România se zbătea prinsă în război și disperare și toate se schimbau dramatic, firul vieții lui Dumitrel Dănilă, elev eminet în ultimul an la liceul Lazăr, s-a rupt.
Așa a fost să fie. Nu trebuia să meargă mai departe un om atât de luminos! Din păcate, tot ce e bun trebuie să se transforme-n scrum și moarte, pentru ca mediocritatea și mizeria umană să triumfe.
Abia se terminase școala, începea vacanța de vară, iar Dumitrel primise din nou „premiul I cu cunună”.
La sfârșitul festivităților, colegii au hotărât să meargă într-o cârciumioară de lângă buza Herăstrăului.
-Nu vii și tu cu noi, premiantule? Bem bere, comandăm niște fleici în sânge, poate pică și niște fete…
Dumitrel a dat din umeri, ușor stingherit, timid, neștiind ce să răspundă.
-Suntem bărbați de-acum!, strigau ceilalți râzând și cântând gaudeamus igitur.
-Viu!, s-a trezit vorbind cu un glas străin și uscat.
Au băut până spre seară. Era cald, zăpușeală, și băieții au vrut să se răcorească.
Lăutarii cântau de inimă albastră, iar Dumitrel nu se mai simțea stingher și absurd. Îl cam luase amețela, nu era obișnuit cu alcoolul.
-Să mergem cu barca pe lac, a zis Niță, un coleg din ultima bancă, codaș la învățătură, plin de coșuri și cam împuțit.
-Să mergem!, au urlat ceilalți…
-Dar eu nu știu să înot, a șoptit Dumitrel.
Nu l-a auzit nimeni.
Ghiță rânjea diabolic, ca o hienă înaintea prăzii
Au făcut rost de trei bărci, s-au urcat în ele și s-au îndepărat de mal, chiuind și cântând. Dumitrel era în cea de-a doua. Coronița cu flori de câmp și trandafiri culeși din grădină (i-o împletise maică-sa aseară) începuse să se ofilească. N-o lăsase din mâini, o luase cu el. Colegii din celelalte bărci s-au dezbrăcat și s-au aruncat în lac, țipând și împroșcând apa în toate părțile. Era o veselie generală, dar pe Dumitrel îl luase frigul.
