15 secunde. Doar atât mai aveam până să ajung la el. N-am înțeles CUM s-a întâmplat.
1, 2, 3, 4, 5, 6… eram în curte, cu merele pe care i le cumpărasem, „pentru diabetici” și oala cu măcinici, încă fierbinți.
7, 8, 9, 10, 11… Am auzit o bubuitură puternică. 12, 13…
Am băgat repede cheia în broască, nu mai nimeream, mâinile îmi tremurau. Am deschis ușa care scârțâie înfiorător. 14, 15…
Revăd scena teribilă: tata căzut în bucătărie, scaunul răsturnat peste el, pulpele de pui de pe masă, dezghețate, aragazul aprins, mirosul persistent de gaz.
Cu ochii mari, cu gura căutând după aer, vrând să mai spună ceva, măcar o literă, un sunet, un geamăt, tata era speriat că moare SINGUR, fără lumânare. Și apoi nimic, nimic. Pupile dilatate, fixe ca niște mărgele negre în care mă vedeam pe mine strigând disperat la el: „Nu te prosti, ridicăt-te, domne! Hai, sus!”
Apoi a apărut Dana:
„Aoleu! Ce faci? Resucitează-l! Are puls? Vezi la gât! Dă-te la o parte!”
O vedeam cum se agită, cum trage de el, îl pipăie, strigă.
A luat o cârpă din bucătărie, i-a pus-o pe gură, l-a ținut de nas și a început să sufle viața ei în viața lui pustie, uscată, pierdută pentru totdeauna. O cunosc pe Dana din anii 90, dar n-am crezut că poate fi în stare de așa ceva!
