Etta locuia, de ani buni, în chirie la stat, într-o casă veche cu curte comună dintr-un cartier pestriț și plin de viață. Așezată pe colț și puțin într-o rână, ca și când ar fi ostenit puțin de-atâta amar de lume pe care-a fost nevoită s-o adăpostească în mai bine de o sută de ani, clădirea cu un singur cat avea fațada cât se poate de coșcovită, iar de intrat intrai printr-o poartă verde de tablă care cunoscuse și zile mai bune.
Proaspăt tencuit – de fapt văruit într-un alb strident, în jurul ușii și-al vitrinei – era petecul aparținând magazinului „Cichita”, de unde puteai să-ți iei țigări, pâine feliată, cafea și sucuri ieftine, eventual carne de pui congelată și supă la plic. Și vecinul Ettei se chinuise să zugrăvească partea de exterior ce ținea de apartamentul și fereastra lui, de data asta într-un roz prăfos, contrastând neplăcut cu maroniul obloanelor de lemn masiv pe care, iarnă-vară, le ținea închise de teamă să nu i se uite-n casă vreun trecător mai curios.
Gospodină desăvârșită și fată harnică, Etta preferase să-și amenajeze, în interiorul curții, un soi de terasă împrejmuită cu un gărduleț miniatural și năpădită de flori cât era vara de lungă. Îi plăceau mai cu seamă mușcatele, glicinele și zorelele și adora, în diminețile calde, să-și bea cafeaua în tihnă, așezată în fotoliul ei de răchită, cu Gălbenuș în brațe.
Motanul era mare, fălcos și dungat, cu ochi de azur și mustăți făloase, iar stăpâna îl iubea necondiționat, având grijă să-l apere, la nevoie, de negrele lui Hildegard.
Hildegard, colocatară, ocupa, împreună cu Sănducu al ei, coșmelia murdară din fundul curții. Dacă-i auzeai doar numele, te așteptai la vreo nemțoaică bățoasă și curată, ceea ce nu era cazul. Hildegard era o țigancă grasă și guralivă, cu o hălăciugă de păr aspru vopsit într-un galben strident și cu vreo 13 ani mai bătrână decât consortul Sănducu, flăcău înalt, neîndemânatic și prostovan.
Copii n-aveau, dar le creșteau pe negrele, mâțe tuciurii și famelice, cu picioare lungi și boticuri ascuțite. Veșnic nemâncate, felinele dădeau mai mereu iama prin apartamentele vecine, mai ales primăvara, vara și toamna, când ușile rămâneau deschise toată ziua, acoperite doar cu câte-un țol sau o perdea din fâșii colorate de mușama. Ettei îi era milă și de ele, le dădea bobițe și apă, dar le izgonea când se luau de Gălbenuș, prea leneș și prea filosof ca să se apere.
Țigan era și moș Grigore, dar altă plămadă. Mic, subțire și adus de spate, era tocilar de meserie și, în zilele lucrătoare, îl găseai în piață, la roată, ascuțind foarfeci și cuțite pentru câțiva lei. În tinerețe fusese circar, acrobat, și cunoscuse lume subțire. Îi plăcea să povestească despre vremurile acelea și despre cele de dinaintea tocilei, când se ducea prin țară cu Luna Parc-ul, văzând de bătrânul ringhișpil cu scaune pe lanțuri. Nu ostenea să ridice-n slăvi hudubaia de tinichea împodobită cu flori aurii și sirene, o lăuda fără oprire că fusese frumoasă și trainică, lucru deștept, din nemțime, nu ieftinitură de plastic fără niciun Dumnezeu.
Era politicos, că se ținea om umblat, saluta cucoanele cu „sărumâna” și vorbea vecinelor cu „dumneavoastră”. „Că nu se cade să vă spun eu <<tu>> și <<fă>>, io, țâganu’, baș nu se cade”, zicea, iar femeile se simțeau și ele măgulite. Nu prea le domnea pe ele nimeni de pe strada prăpădită, umbrită de tei cu coroană bogată.
Duminică după-amiază, casa întreagă forfotea, iar grătarele porneau să sfârâie în curte. În bucătăriile cu geamurile vraiște se auzea zgomot de oale și tingiri, iar aerul se umplea de miresmele bucatelor pregătite în fiecare familie: ardei umpluți, pui prăjit, piure de cartofi, ciorbă dreasă cu smântână…
De data asta, Etta n-avusese chef să se omoare cu gătitul. Bărbată-su, Ionel, plecase la pescuit și-l luase cu el și pe Victor, băiatul, așa că prânzul putea să fie unul improvizat. Femeia fiersese repede câteva bucăți de polonez și le lăsase să se răcească afară, pe mescioara de răchită. Numai că, în cele câteva minute cât plecase până-n bucătărie, să taie niște pâine și să desfacă un borcan cu castraveți murați în saramură, Gălbenuș se trezise din moțăială, stârnit de miros, și apucase să șutească din castron un polonez mărișor, aburind încă.
Martori la ispravă fuseseră toți: Hildegard, Sănducu și negrele, Tanti Chioibaș, o bătrână surdă, soții Cristoloveanu, cei patru copii ai lor, și, desigur, Moș Grigore. Toți văzuseră motanul în flagrant delict. Câțiva se revoltaseră chiar. Numai țiganul zâmbi pe sub mustață exact când Etta ieșea din casă, cu o tavă în brațe. La fereală, lângă o tufă de gherghine, mâțul își savura deja prada.
– Ai doamna Etta, ce mâncă pisâca? Polonez? Mă duc atunci să-i aduc șî nește muștar, să nu-i fie greață!, o abordă tocilarul, spre hazul întregului auditoriu. Netulburată era numai pisâca. Clefăia de zor, urmărită, la distanță, de șase perechi de ochi fosforescenți. Negrelor le era și lor foame…
Autor: Codrina Tomov
Foto: Dana Fodor Mateescu (Motanul Sorel)
