Tare s-a mai bucurat Baci Nica din Căpruța când nepotu-su, Ginuțu’, i-a trimis de la oraș colet și scrisoare. Nici n-a trebui să meargă prea departe după ele, căci atelierul lui de „bărbiri” al satului era gard în gard cu Poștărițele. Așa-i zicea toată lumea casei boierești de pe tolchiș, cu camere și fereste înalte, acoperite cu obloane verticale de lemn.
Cândva, aparținuse unor evreice, surorile Raustein, iar după naționalizare bătrânelor li se îngăduise să locuiască în continuare acolo, înghesuite amândouă într-o cămăruță, în vreme ce în odăile încăpătoare și elegante se instalase oficiul poștal. De-atunci, nimeni nu le-a mai zis celor două cucoane, Etty și Yenta, altfel decât Poștărițele, iar după moartea lor numele a rămas al locului, al casei de pe ulița mare străjuită cu castani umbroși. Primăvara, când dintre frunzele lor se ițeau candelabrele florilor albe și roșii, se umplea de mireasmă Căpruța, de ieșeau pe la geam călătorii din Săgeata Verde, tramvaiul podgoriei Aradului, să-și umple plămânii cu parfum dulce.
Nici nu știa Baci Nica de unde să apuce pachetul pătrățos, îmbrăcat în hârtie lucioasă, cu model. N-ar fi vrut să strice nici panglica lată, albastră, cu „fontă”, nici învelișul de culoarea untului, împodobit cu cocoși galbeni. Era numa’ bun, își zicea bătrânul, pentru stelajul din șpaiț, că doar veneau Paștile și se cădea să facă și el, cum putea, „curățănie”. Până la urmă, cu puțină îndemânare și un strop de răbdare, reuși să scoată la iveală cutia de carton. O deschise și dădu de-un costum nou-nouț, frumos împăturit. Haina deasupra, pantalonii dedesubt.
„Cum s-o gingit el la mine, Ginuțu’ lu moșu’, s-am io un rând gi țoale noi în Duminica Învierii, când mă duc la strană să cânt…” Baci Nica își aduse aminte de alte timpuri și alte sărbători. Încă din pruncie, de două ori pe an, de Paști și de Crăciun, intra-n biserică îmbrăcat proaspăt, cu nou. Așa apucase la maică-sa, Iosana, în vremea chimeșilor și-a izmenelor largi de pânză cusute-n casă cu Singeru’, așa mersese mai departe când, după cătănie, pentru meritul de-a fi fost „ăl măi prima gi pă tătă școala profesională”, taică-su îl răsplătise cu primele lui „haine gi domn”, cumpărate din Arad, de la „Wolf și fiii”.
Altfel, în zi de lucru, la el la frizerie, purtase mereu câte o cămașă albă, bine scrobită și călcată cât a trăit nevastă-sa, Lucreția, apoi doar spălată cum trebuie, și o pereche simplă de nădragi peste care încingea șurța. Și acum, la aproape 80 de ani, tot bărbiriul satului rămăsese. Chiar dacă lucra numai când avea chef și se ocupa numai de moșii din Căpruța, pe care-i știa de copil, nu se dădea rupt de încăperea scundă, de scaunul greu, de oglinda mare și veche, de „curaua” lui dragă și de brici. Iubea mirosul locului – apă de lavandă – și poveștile oamenilor care-i călcau pragul.
Azi, în Duminica Paștilor, altele aveau să-i fie drumurile și rosturile. Era proaspăt ras, tuns și frezat, încă din zori, iar cu o seară înainte încălzise și apă în troaca de plev, să se spele. Hotărî să se „cicească”, să se îmbrace în costumul cel bun de la Ginuțu’.
Își luă maieul și chiloții – tot noi și aceia, din cei rânduiți „pentru caz gi spital, Doamne feri și apără!”, își puse pantalonii. Apoi închise haina cu bumbii, până sus, încântat că are și buzunare. „Numa’ bine, două jeburi și-ncă unu’ la piept, numa’ bine'”, gândi, privindu-se atent în oglinda înaltă, „cu tauletă”. Trecu expert pieptenele prin părul alb și rar, luă bastonul de lemn de cireș și ieși. Se împrimăvărase, iar soarele strălucea frumos pe cerul Căpruței.
„… Că nu degeaba-i vorba aia cu <<fain ca-n zâua Învierii>>”, gândi Baci Nica, anticipând cu deliciu Sfânta Liturghie, statul în strană, cântatul și întâlnirea cu prietenul lui vechi, Popa Mâțu’. Pierdut cum era într-ale lui, aproape tresări la salutul lui Cornel.
– Servus, maistore, da’ inge te duci așa ocoș? Or’ ești lud, să te preumbli prin sat cu țoalele aiestea, ca la țircus?
– No servus, șustăre, da’ ce-ai cu mine? Îs noi, ca să știi, le-am primit ca cadău de la Ginuțu’, de la oraș!
– Mă, tu ești dus? Asta-i păjămauă, mă, tătă zâua!
– Tu gingești că io-s prost? Zî, ie o’ ba! Ce, crez’ că i-o n-am văzut că nu-i ștofă ge-a groasă? Îi costum gi vară!
– Gi vară, Doamne cacă-l, gi vară, cum nu, așa, alb…
– Asta-i, că nu ești tu umblat prîn lume ș-ai rămas prostăcan… Dac-ai fi fost la Balul Primăriei l-ai fi văzut pă ăla, Teleki, nepotu’ lu grofu’, în alb din cap până-n picioare, ba șî clopu’ tăt alb i-o fo’!
– Dară nu, ce să zîc, da’ ce porți tu nu-i costum, că-i păjămauă, că are și vrâste.
– Mă Cornele, tu vrei să mă-nnervezi la zî mare, hai, spune… Da’ când am fost giune, că tu și la mine la nunt-ai fo’, șî la cununie, șî la uspăț, nu tot cu vrâste mi-or fo’ haina și nădragii, numa’ că negre? Hai șî dă-te dân drum, să trec, că m-așteaptă săracu’ Popa Mâțu’, Dumnezo să-l alduiască!
Hotărât și țanțoș, cu pieptul scos înafară, Baci Nica făcu un pas în lateral și plecă în grabă, lăsându-și interlocutorul cu gura căscată și replica-n gâtlej. Mai apucă omul doar să se uite lung după bărbiriul din Căpruța, care deja urca dealul bisericii. „Ni tu, la el, cu păjămaua… O bolânzât ș-ăsta, ca uncioaia Marta lu’ Păsulă”, se cruci șustărul.
„Hristos a înviat din morți/Cu moartea pre moarte călcând”, răsună peste sat cântarea Învierii, aceeași și pentru domni, și pentru oamenii de rând, care nu știu ce-i păjămaua…
Ajuns la biserică, Baci Nica a aflat, până la urmă, ce-i aceea pijama. L-a lămurit Popa Mâțu că nu-i țol de gală, ci de îmbrăcat noaptea, când dormi, și l-a trimis acasă după ce i-a dat cu împrumut pantalonii de lucru ai crâsnicului Toduț și un zobon împletit de lână, să și-l pună pe spinare. Ba chiar l-a îndemnat să meargă prin spate, „pă la Drina șî prin grăgini”, să nu-l vadă careva și să se râdă de el. Acum, și bărbiriul, și părintele, și șustărul Cornel odihnesc în cimitirul din capul satului.
Casa de la tolchiș e și azi în picioare. S-a mai numit „Poștărițele” și pe când au locuit-o, în parte, Floriana și Costică Micula, cu verii lor, Măriuță și Pătru Ladariu. La fel a fost și ceva mai târziu, când trei camere a ocupat Floriana singură, iar celelalte trei au aparținut cuplului de pocăiți Nicu și Stela și fetiței lor, botezate, surprinzător, nu Rebeca, Estera sau Tabita, ci, poetic, Ofelia – Camelia.
În zilele noastre, locul se cheamă „La măgăzânu’ lu’ țâgana”. Castanii din față au fost tăiați fără milă, ferestrele boierești au fost înlocuite cu termopan și plastic, iar „ștrecu’ „, șina tramvaiului verde, s-a înfundat încet în pământ. Din cele de demult a mai rămas în casă, în soba de la stradă rânduită cândva ca dormitor cu două paturi late, cu saltele umplute cu șușorcă, și dulapuri în care erau puse la păstrare generații de borcane cu dulceață și compot, numai tabloul cu fetița. O pictură datând de pe la 1900, în ramă grea, aurită, portretul romantic al unei copile de doi-trei anișori, surprinsă în mijlocul naturii. Are păr creț, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi și ține în mână o minge dungată. Dar asta e o altă poveste…
Codrina Tomov
