În urmă cu mai mulți ani, obișnuiam să-l plimb pe Andrei pe străduțele din apropierea Pieței Chibrit, acolo unde locuiau socrii mei. Luam la pas străzile Ionel Fernic, Elie Carafoli, Dumitru Florescu, Iser, Târnava, Galileea… Descoperam case vechi, de la începutul secolului XX, mici, timide și ridate ca niște băbuțe umite. Erau pitorești și le simțeam aproape de sufletul meu, parcă-mi erau mătuși din partea tatei, doar că nu vorbeau în ungurește. 🙂 Vara, în august, spre seară, din curțile cât o batistă, răzbăteau miresme dulci de petunii ude, de regina-nopții și struguri căpșunică ciuguliți de guguștiuci.
Uneori, mă șoca dispariția vreuneia, așa, peste noapte parcă. În locul clădirii modeste, care nu avea mai mult de 20 de metri pătrați (nu exagerez cu nimic!) se construia altceva. O vilă, un bloc, o parcare (cu plată), un magazinaș. Locurile fiind strâmte, smulgeau din pământ mai multe case, cu rădăcini cu tot, cu amintiri, nuci, viță-de vie, bucurii, uși, acoperișuri, drame și năluci.
Era undeva o casă cu o arhitectură deosebită, diferită mult de a celorlalte. O prințesă a caselor. Albă, curată, tainică, așezată pe colțul străzii Ionel Fernic. (Oare cum arăta în anii 30-40? )
Acolo, la una dintre ferestre, se ițea chipul blând al unei bătrâne, trecută de 80 de ani, de fiecare dată când treceam cu Andrei. Femeia avea părul complet alb, și un nimb argintiu îi îmbrățișa fruntea, ca o coroană de lumină. Mă opream, îl ridicam pe copiluț, ca să-l vadă bunica mai bine, și îi făceam amândoi cu mâna. Bătrâna ne zâmbea trist și dădea din cap.
De la Dana
